Analizam în episodul din editia precedenta a revistei „Cultura“ caracterul echivoc, complex si sofisticat al sportului alb. Plecam atunci de la o constatare banala, dar cu traditie si istorie îndelungata. Tenisul este sport, este confruntare atletica, dar si industrie, si show-business. Mai cu seama trasatura spectaculozitatii este cea care poate conferi identitate ireductibila acestui joc cu vârsta venerabila. Iar spectacolul nu este reductibil la schimburi de mingi spectaculoase, caci el presupune si un scenariu specific, un story prestabilit, o naratiune cu sare si piper, în orice caz, o poveste imprevizibila si previzibila deopotriva.
Sa ma explic. Pentru ca spectatorii fani ai sportului alb sa fie multumiti, nu e suficient ca înfruntarea din teren sa beneficieze de ingredientele tehnice, tactice, atletice si dramatice dorite de toti. Amatorul de tenis este un animal ciudat. El doreste, aidoma împatimitului de istorie, sa vada cu ochii lui cum un campion din anii ’70 da piept cu liderul la zi al ATP-ului. E ca si cum iubitorul trecutului istoric ar nazui sa asiste pe viu la duelul dintre un samurai si un viking sau la lupta dintre un cavaler teuton si un spartan. Ipoteticul si fierbinteala imaginatiei se afla la loc de cinste în mintea si sufletul pasionatului de istorie si de tenis.
Prin urmare, nu e de ajuns ca meciul de tenis sa fie unul reusit în planul spectacolului sportiv. Publicul vrea si cere o transgresare a limitelor temporale, politice si sexuale. De aceea, nu e de mirare ca managerii americani ai anilor 1970 au pus la cale asa-numitele „partide ale secolului“, în fapt meciuri demonstrative, de exhibitie, fara alta miza decât disputarea lor în fata unui public ultranumeros, într-un spatiu gigantic consacrat, evenimentul fiind transmis de cât mai mai multe si impozante canale de televiziune.
Asa s-a ajuns la înfruntarea dintre veteranul american Bobby Riggs, un fost dublu campion de simplu la Forrest Hills în 1939 si 1941, fost campion la Wimbledon în 1939, fost campion mondial de amatori, si marea campioana a anilor ’60-’70, australianca Margaret Court, detinatoare a nu mai putin de douazeci si doua de titluri de Mare Slem la simplu.
Riggs era cunoscut ca un cal breaz. Iancheul traia periculos si juca mereu la cacealma. Era un împatimit al pariurilor, iar zvonistica epocii ne aminteste ca Bobby a pariat în 1939 pe sine însusi cum ca va câstiga trei titluri pe iarba londoneza de la Wimbledon. I-a reusit performanta si Riggs a intrat în legenda. Dupa ce a trecut la profesionisti, câstigând douazeci si patru de titluri la simplu, Bobby s-a retras în 1954, devenind un strasnic jucator de poker. Dar „batrânul“ tenismen nu avea liniste. Oportunist si avid de notorietate si bani, el întelege ca epoca este una ofertanta.
Ne aflam în 1973. Este exact perioada emanciparii politice si sociale a femeilor, epoca luptei pentru drepturi a minoritatilor de orice. În tenis, pe-atunci, activau teribile jucatoare, campioane de legenda, precum Court, King, Goolagong si Evert. „Mirosind“ oportunitatea, Bobby Riggs o provoaca la un duel pe campioana australiana Margaret Court, care avea atunci treizeci de ani, în vreme ce Riggs împlinise cinzeci si cinci. Margaret, lidera autoritara de ani buni a circuitului feminin, accepta invitatia, ce-i drept, cam insolenta, a veteranului american. „Meciul secolului“ se disputa la data de 13 mai 1973, la San Diego. Canalele TV americane, australiene si britanice transmit evenimentul. Rezultatul este o surpriza: 6-2 6-1 pentru guralivul Bobby. Cinic, acesta a recunoscut ulterior ca Margaret avea toate armele pentru a-l învinge, mai putin pe cea psihologica. „Pe umerii ei apasau toate asteptarile feministelor din lume, care nu puteau concepe ca un babalâc ca mine ar putea fi un obstacol pentru Maggy“, a spus Riggs. Mai mult, Bobby a jucat din nou la cacialma, pretinzând înainte de partida ca vrea mingi usoare. Court a muscat momeala si a cerut mingi grele, cele mai grele cu putinta, pe care, dupa putina codeala, Riggs le-a acceptat. De fapt, veteranul abia asta astepta, sa o faca praf cu schimbari de ritm si cu o regularitate de antrenament, la care Margaret nu a gasit solutie, ea încercând mereu sa faca punctul pe constructie de atac.
Însa ce mai conteaza rezultatul, important este ca spectacolul a fost unul reusit, iar insolenta fostului campion interbelic a provocat reactii din cele mai furibunde, publicul feminin asteptând o binemeritata revansa. Dar despre asta, în numarul viitor…
Autor: VALENTIN PROTOPOPESCUApărut în nr. 4312013-08-01