Nici macar traditia, nici macar reusita nu rezista în fata probei timpului, si mai cu seama în fata schimbarii vremurilor… În capitalism, treptat, mentalitatile se modifica, iar presiunea economica a „pietei“ înlatura aparenta de „eternitate“ legitima a faptelor. Totul devine relativ, interpretabil si negociabil. Ba chiar demn de paranteza uitarii. Din acest punct de vedere, Cupa Davis, competitia mondiala de tenis masculin pe echipe, care parea la un moment dat sa detina o minunata reteta de succes, una verificata în saptezeci si trei de ani de existenta, nu face nici ea exceptie.
Treceam în revista în episodul trecut istoria glorioasa a Cupei Davis, entuziasmul trezit de aceasta întrecere-fanion a sportului alb masculin, alaturi de turneele de Grand Slam, dar si monopolul exercitat asupra „Salatierei de Argint“ de patru natiuni: Marea Britanie, Franta, Australia si Statele Unite ale Americii. Nimic nu ameninta stabilitatea acestei traditii de o clasicitate aproape perfecta. Oare? Sa nu uitam ca începutul anilor ’70 si, de fapt, întreg acel deceniu, cu exceptia primei crize a petrolului, cea din 1973, a însemnat o perioada de mare boom economic si financiar mondial. Paradoxal, ceea ce promitea sa fie o epoca de prosperitate inclusiv în sportul alb a debutat în momentul celei dintâi tensiuni generate de cutremurarea pietei petroliere internationale. Incidentul nu a afectat deloc aparitia ATP si nici cresterea exponentiala a premiilor, însa transformarea mai hotarâta a sportului alb într-o industrie în plina expansiune a antrenat consecinte dure asupra Cupei Davis. Despre ce este însa vorba?
Prima lovitura o da Jimmy Connors. Americanul, în 1974, îl roaga pe Nastase sa medieze pe lânga echipamentierul Sergio Tacchini obtinerea unui contract de sponsorizare. Nasty, lider mondial în 1973 si titular al unui contract cu firma italiana, îsi ajuta prietenul mai tânar. Întrebându-l pe Jimbo care este suma obtinuta, acesta raspunde simplu: 25 000 de dolari americani. Nastase surâde verde: italienii nu-i dadusera decât 5 000 de dolari, desi sezonul 1973 fusese unul exceptional pentru român. În 1973, în sferturi de finala la Wimbledon, cu prilejul acelei editii „cu cântec“, boicotate de corpul tenismenilor profesionisti, cu exceptia lui Nastase si a lui Taylor, Björn Borg pierde cu 1-6 8-6 6-3 3-6 5-7 în fata englezului Roger Taylor. La finalul partidei, paradoxal, cel înconjurat de fani (în imensa lor majoritate adolescente) este suedezul, iar nu britanicul. Mai mult, fetele, însufletite de un straniu amoc colectiv, sar gardul ce separa terenul de tribune. O premiera la Wimbledon…
Ce înseamna toate aceste lucruri? Nimic altceva decât ca vremurile se schimbasera. Desi înca tânar în 1973, Ilie Nastase arata ca un „produs expirat“ avant la lettre, prin comparatie cu Jimmy Connors si Björn Borg. Cei doi precoci campioni nu doar ca revolutionasera maniera de joc prin backhand-ul lor cu doua mâini si ritmul ametitor al schimburilor, dar generasera si o isterie cvasigeneralizata în rândul fanilor prin felul în care se îmbracau si actionau, printr-o atitudine radical diferita. Potentialul economic al acestei isterii de masa fusese rapid sesizat de catre noii manageri din publicitate, iar atentia acordata sportului alb, gratie personalitatilor lui Borg si Connors, atrasese sporirea exponentiala a premiilor în turnee si a contractelor de sponsorizare.
În acest context exploziv, doar Cupa Davis, alaturi de Federatia Internationala de Tenis, tineau la scrobita, dar vetusta lor haina de „amatori“. Pe scurt, sportivii care îsi reprezentau culorile nationale pe echipe nu primeau nici un ban, în afara unor marunte recompense remise de propriile lor federatii. Si asta în vreme ce Borg, Connors, Vilas, Panatta, Gerulaitis, Solomon si ceilalti „lupi tineri“ ai circuitului ATP câstigau bani grei participând la competitii paralele, fie profesioniste, gen WCT, sau demonstrative, în careuri de câte patru. Iar daca Borg si-a ajutat echipa nationala sa câstige „Salatiera de Argint“ în premiera, în 1975, Connors a ignorat cu sistem participarea sa în Cupa Davis, adunând la total abia sapte selectii sub culorile drapelului national: de doua ori în 1975, una în 1981 si patru în 1984, prilej cu care Jimmy a disputat si finala, pierduta de americani cu 1-4 în fata suedezilor, la Gothenburg. Dar atunci Connors se pregatea pentru amenajarea finalului de cariera, deci se poate spune ca revenise la sentimente mai bune fata de competitia destinata echipelor reprezentative…
Anchiloza FIT si a oficialilor Cupei Davis, ca si sistemul de disputare, cu ale sale grupe zonale si finale de baraj pentru patrunderea în fazele superioare, au facut înca si mai putin „simpatica“, adica vizibila publicitar si atractiva pecuniar, aceasta competitie. Fara stimulentul financiar, fara aportul punctelor din circuitul ATP, Cupa Davis devenise pur si simplu de nefrecventat de catre tenismenii de top. Doar jucatorii din tarile blocului comunist, tenismenii tineri si flamânzi de afirmare si sportivii clasamentului median mai nazuiau sa joace în „Salatiera“. De aici si decaderea acestei frumoase si vechi competitii…
Autor: VALENTIN PROTOPOPESCUApărut în nr. 4182013-04-18