Ca orice francez sadea, natural cã Jean-Christophe Piffaut trage spuza pe turta conationalilor sãi, privilegiindu-i biografic pe eroii galici ai Cupei Davis din anii 1928-1932… Era epoca în care tenismanii din Hexagon dominau copios competitia mondialã pe echipe, ei excelând si în turneele individuale de Mare Slem.
Sã nu uitãm cã Henri Cochet s-a impus în 1926, 1928, 1930 si 1932 la Roland Garros, a câstigat Wimbledon-ul în 1927 si 1929, iar la Forrest Hills a triumfat în 1928; cã René Lacoste a fost campion pe zgura parizianã în 1925, 1927 si 1929, el mai câstigând titlul de simplu la Wimbledon în anii 1925 si 1928, precum si pe cel de la Forrest Hills în 1926 si 1927; cã Jean Borotra a cucerit laurii la Australian Open în 1928, la Roland Garros în 1931 si la Wimbledon în 1924 si 1926! Dintre „muschetari“, doar Toto Brugnon nu se poate lãuda cu nici un trofeu la simplu în cele patru mari clasice, dar palmaresul sãu de „dublist“ este ravissant, cum ar spune francezul: campion la Melboune în 1928, la Roland Garros în 1927, 1928, 1930, 1932 si 1934, si la Wimbledon în 1926, 1928, 1932 si 1933!
Recapitulând toate aceste succese, nici nu e prea complicat sã pricepem hegemonia francezã în Cupa Davis. Fãrã doar si poate cã aceea a fost „epoca de aur“ a tenisului francez, un timp al gloriei încã neegalat nici în zilele noastre…
Asa cum spuneam, nu pare deloc inutil sã zãbovim, urmându-l pe Piffaut, asupra biografiei acestor imensi campioni ai sportului alb din Hexagon. De pildã, Cochet era un lionez get-beget. El se trãgea dintr-o familie modestã, iar conditia socialã joasã nu i-ar fi permis sã ajungã a practica acest joc aristocratic si prohibitiv. Pe-atunci, cotizatia la un club serios valora cât mai multe salarii lunare ale unui muncitor onest din industria francezã! Dar Henri se nãscuse sub o zodie norocoasã… Tatãl sãu este portar la Football Club de Lyon (cu totul altceva decât celebrul Olympic Lyonnais de astãzi). De fapt, acel club era o entitate multisport, asa cã micul Henri avea voie sã batã mingea la perete ore întregi, nederanjând pe nimeni. Asta, pânã într-o bunã zi când un jucãtor legitimat la club remarcã nu numai osârdia, ci si extraordinara îndemânare a pustiului sãrac. Acesta îl cheamã pe unul dintre antrenori, iar antrenorul cere dispensã de la actionarii clubului, astfel încât Henri Cochet sã poate juca pe terenurile stabilimentului fãrã sã achite mult prea pipãrata cotizatie! Nu peste multã vreme investitia de încredere îsi aratã rezultatele, iar Cochet junior devine campion necontestat al întregii regiuni Lyon, fãcând apoi pasul cãtre suprematia nationalã si internationalã, el având fãrã îndoialã cel mai bogat palmares dintre totii „muschetarii“, consecintã a unui tenis complet, elegant si eficient.
Jean Borotra, supranumit si „bascul zburãtor“, are o cu totul altã istorie personalã. Familia este una bine situatã social, dar Jean suferã de handicapul provincialului. El provine din Tara Bascilor, partea francezã, cãci s-a nãscut la Biarritz, iar tenisul îl descoperã extrem de tardiv, abia la vârsta de douãzeci si unu de ani, în epoca în care îsi satisfãcea stagiul militar. Atras la început de fotbal, Borotra, un strãlucit student al Politehnicii pariziene, avea sã devinã campion al Frantei, varianta universitarã! Talentul sãu de polisportiv avea însã nevoie de o limitare, de unde si inevitabilul alegerii. Iar optiunea lui s-a îndreptat cãtre sportul alb, spre beneficiul culorilor nationale. Borotra era un tenisman obsedat de atac, iar spiritul sãu ofensiv s-a concretizat în predilectia pentru terenurile rapide si într-un stil de joc de o rarã spectaculozitate în epocã! Serviciu, voleu, smash si scurtã, iatã capitolele la care a excelat „bascul zburãtor“…