Inventarea tenisului (30)

Cum aminteam în episodul trecut, Cupa Davis s-a nascut din ambitia unui june iancheu de familie buna, care nazuia sa sfideze „perfidul Albion“ în perimetrul unui joc sportiv inventat (sau re-inventat, mai precis, în sensul modernizarii sale) în patria lui Shakespeare. Dar, ca de obicei în istorie, faptele mari nu sunt chiar atât de pure sau dezinteresate cum par la prima vedere. Dwight Filley Davis, initiatorul proiectului, era un tenisman stângaci, talentat jucator de dublu, iar formula de disputare pe care a gândit-o, alaturi de amicii sai de la Harvard, Holcombe Ward si Malcolm Whitman, aseza în centrul meciului partida de dublu, astfel încât tânarul Davis sa fie sigur ca va avea loc în team-ul american.
Ceea ce conteaza este însa faptul ca britanicii, usor surprinsi de „aroganta“ iancheilor, accepta sa dispute aceasta prima confruntare pe echipe a tenisului peste Atlantic, la Boston. Cu nasul pe sus si sfidatori, europenii uita chiar de instinctul de conservare, caci îsi permit luxul sa ajunga abia cu trei zile înaintea istoricei întâlniri. La 7 august 1900, pe terenurile de gazon de la Longwood Cricket Club din Boston, Massachusetts, ia startul prima întâlnire de tenis pe echipe intertari. La vremea aceea competitia se numea International Lawn Tennis Challenge. Titulatura exacta a întâlnirii prevedea ca Statele Unite ale Americii înfrunta Insulele Britanice…
Daca pe americani îi stim deja, s-ar cuveni sa nu-i ignoram pe britanici, caci si ei au partea lor de glorie: Arthur Gore, un merituos semifinalist la Wimbledon, în 1898, Herbert Roper Barrett, si el în careul de asi de la Wimbledon, dar în 1899, si necunoscutul Ernest Black. Cum au aratat rezultatele? Statistica nu uita sa consemneze cifrele întâlnirii: Davis îl învinge pe Black cu 4-6 6-2 6-4 6-4; Whitman pe Gore, scor 6-1 6-3 6-2; echipa Ward-Davis dispune de dublul britanic Black-Barrett cu 6-4 6-4 6-4; iar în al patrulea meci de simplu, întâlnirea este întrerupta la scorul de 9-7 9-9 în favoarea lui Davis, care juca contra lui Gore. Rezulatul final indica un sec si nesperat 3-0 în favoarea fostilor coloni englezi… Atinsi în nemasuratul lor orgoliu, britanicii au nevoie de doi ani pentru a-si reveni si a solicita revansa, caci abia în 1902 Cupa Davis se reia.
Locul de disputare este de data aceasta metropola New York. Locatia? Crescent Athletic Club din Brooklyn. Se joaca, desigur, tot pe gazon. Disputa este mult mai strânsa, dar cumva americanii gasesc resursele de mândrie si patriotism sa nu cedeze englezilor cupa pe care ei o livrasera întru gloria tenisului mondial. Iancheii se impun cu 3-2, iar din acele echipe fac parte, în rândul americanilor, Malcom Whitman, William Larned, precum si acelasi dublu Ward-Davis, în vreme ce englezii îi arunca în lupta la simplu pe Reginald Doherty si Joshua Pim, pentru ca la dublu fratii Laurie si Reginald Doherty sa faca pereche.
Oricum, pentru ani buni, competitia tenisistica pe echipe nationale avea sa fie dominata de reprezenantii lumii anglo-saxone. Statele Unite, Marea Britanie, Australasia si Australia (de fapt, aceeasi echipa botezata diferit din pricina cooptarii unor tenismani din Noua Zeelanda) câstiga sau îsi asigura prezenta în Challenge Round. Trebuie sa asteptam anul 1925 pentru ca Franta, un team non-anglo-saxon sa se califice în finala Cupei Davis. Dar aceasta este o alta poveste…