Mingile. Mingile de tenis. Ele sunt un element foarte important al sportului alb, un fel de mesageri zburatori ai artei de a imprima efecte si de a însela provizoriu gravitatia. Mingile reprezinta vehicolul si pretextul gratiei în tenis. Mingile primesc dinamism si genereaza deplasare mecanica. Mingile sunt privite si invidiate, iubite si urâte, pipaite si alese, refuzate, reclamate sau abandonate. Fara mingi, tenisul nu e cu putinta, la fel cum literatura nu exista fara creion (ori tastatura), pictura fara penel sau culori în ulei, cinematografia fara camera video si atletismul fara pantofi cu cuie.
Dar care este istoria mingilor de tenis? Sa existe oare chiar si o „preistorie“ a lor? Cum au devenit mingile de tenis mingi de… tenis? Întrebari clare, precise, importante. Pe urmele lui Jean-Cristophe Piffaut, voi încerca sa raspund la ele.
„Preistoria“ mingilor de tenis, formula din care este interzisa absenta ghilimelelor, face mai degraba referire la o perioada care, istoric, acopera Antichitatea europeana. Adica, epoca homerica pâna la cea clasica si, fireste, ca o consecinta logica a acestora, perioada romana. În fond, este inteligibila o asemenea localizare cronologica. Elinii au inventat întrecerile sportive, Jocurile Olimpice, Nemeene etc., dupa cum tot ei au avut revelatia unor confruntari umane neviolente, bazate pe reguli acceptate de toti si a caror simbolistica sa uneasca triburile Eladei, nu sa le dezbine. Fireste, întrecerea cu mingea este mult mai veche decât imaginile pe care ni le ofera grecii antici. Însa forma reglementata, sistematizata si reflectata a acestui joc de la elini ne vine. Restul e metafora si aproximare orientala.
Dupa unele marturii, însusi Homer ar fi practicat un anumit joc cu mingea. În epopeea „Odiseea“ ni se vorbeste despre jocul disputat de curtenii printesei Nausicaa, fiica regelui Alcinou, suveran insular ce domnea peste semintia feacilor. Supravietuind pe o pluta dupa evadarea din insula nimfei Calipso, Ulise naufragiaza în urma unei îngrozitoare furtuni pe o plaja necunoscuta. El se trezeste din lesin în pragul diminetii când, în lumina fermecatoare a soarelui maritim, vede cum tineri si tinere de o frumusete neverosimila, îmbracati în alb, arunca unul la altul mingi pe care le lovesc cu palma sau cu împletituri din nuiele, alergând si râzând de mama focului.
Acel joc (sau sport) a intrat în istorie sub denumirea de „mingea lui Nausicaa“. Mingea printesei feace era de culoare aurie si se vadea acoperita cu fire de par animal sau cu pene ale unor pasari domestice. Ea se bucura de dimensiuni diferite si putea fi umpluta cu aer. Mai târziu, în epoca latina, culoarea mingii se schimba, la fel si audienta jocului mostenit de la greci. De pilda, mingile cu care joaca batrânii si copiii din „Satiriconul“ lui Petronius sunt de culoare verde.
Romanii, mari amatori de jocuri atletice si de exercitii fizice, fac din „încalzirea“ musculara matinala un fetis. Ei disputa mingea în palestra sau o lovesc în interiorul acelor suprafete numite spheristae. Imaginativi în plan nominal, stramosii nostri în aripa occidentala scornesc mai multe denominatiuni pentru a deosebi între sporturile cu mingea. Pâna si acest obiect sferic si elastic primeste mai multe botezuri. Ei spun mingii bala pila, pilula sau trigon. Poetul Martial contabilizeaza nu mai putin de patru asemenea jocuri cu mingea. Denumirile acestora sunt sugestive. Pila paganica, pila trigonalis, follis si harpastum.
Care este ratiunea de disputare a unui joc precum pila trigonalis? Ei bine, trei jucatori amplasati în unghiurile unei suprafete triunghiulare îsi arunca unul altuia mingea extrem de dura si de grea, dar fara sa o bata. Ideea este ca aruncarea sa-l surprinda pe cel caruia i se adreseaza. Daca mingea face contact cu solul, jucatorul pierde disputa. În acea epoca exista si o varianta de disputare a jocului cu doua mingi. Jucatorii îsi puteau schimba locurile într-un sens aleatoriu. Lovirea mingii se facea cu palma deschisa, fapt care va inspira mai târziu celebrul jeu de paume francez.