Sari la conținut
Autor: VALENTIN PROTOPOPESCU
Apărut în nr. 408
2013-02-07

Inventarea tenisului (25)

    De fapt, ce anume a adus nou, original si revolutionar maiorul vels Walter Clopton Wingfield astfel încât sa fie considerat „parintele“ tenisului modern si primit, peste timp, în prestigiosul si aproape sacrosanctul Hall of Fame (1997)?
    Atunci când, în februarie 1874, nostalgicul militar de cariera depunea la Biroul pentru Inventii de la Londra brevetul pentru activitatea sportiva numita de el fantezist „Sphaeristike, joc de lawn tennis (tenis de câmp)“, el nu inova întru nimic galicul jeu de paume. Dar genialitatea sa, una indiscutabila, asa cum o sa vedem, consta în cu totul altceva. Facând acel demers de oficializare si protejare, maiorul Wingfield dadea în realitate o tripla lovitura.
    În primul rând, el încerca sa confere statut juridic unui joc, sa numim stravechiul sport frantuzesc court paume, asadar varianta aristocratica a acestuia. Fireste, conditia, regulile, functia si obiectivele acestui joc erau stabilite, dar ele ramasesera neaparate în fata legii. Britanicul, pragmatic ca orice insular, se gândise sa protejeze prin copy right acest domeniu. În fapt, modificarile aduse de Walter Clopton batrânului regulament stabilit în tratatul sau de monahul italian Antonio Scaïno da Salò erau minime. Practic, soldatul operase niste schimbari de ordin tehnic, în masura a face mai practicabil jocul cu racheta si minge. Ele vizau o mai buna reglementare a dimensiunilor terenului, de aceasta data exclusiv outdoor, fara delimitarea data de perete sau galerie. În plus, maiorul se referise si la câteva aspecte care tineau de regulile stricte ale jocului. Jucatorul aflat la serviciu era obligat sa puna mingea în joc mereu în aceeasi jumatate a terenului; când repunea mingea în disputa, el avea obligatia sa puna piciorul într-un careu anuntând ca angajeaza punctul. Mingea era musai sa fie jucata între limitele terenului, punctul fiind pierdut (sau câstigat) daca mingea atingea de doua ori suprafata de joc. Maiorul galez hotarâse sa pastreze diferentele pe tabela de scor, adica 15, 30, 40, cu doua puncte distanta pentru a marca încheierea ghemului, notiunile de avantaj si egalitate fiind mentinute. Pentru câstigarea unei partide erau necesare doua seturi.
    În al doilea rând, Wingfield reia si statueaza pe fundament legal ideea unui kit (set de joc) ce putea fi adapostit într-un cufar/valiza/recipient închis. Daca va mai amintiti, acest principiu nu era nou, el fusese introdus si brevetat ca atare cu câtiva ani mai înainte, în cazul jocului de croquet.
    În al treilea rând, el avanseaza de la bun început ideea de caracter mixt al sportului alb, punând accentul pe egalitatea între sexe, fapt extrem de modern si chiar radical politic. Mai mult decât atât, ca sa demonstreze ca noua atitudine nu e doar un simplu flatus vocis, gata sa fie uitat odata ce a fost asternut pe hârtie, Wingfield îsi ilustreaza vocatia democratica a jocului proaspat brevetat cu o gravura în care apar înfruntându-se de o parte si de alta a fileului doua cupluri de tineri cam de aceeasi vârsta, fata si baiat la patrat.
    De altfel, mai cu seama punctul al treilea va determina raspândirea si succesul eclatant al acestui joc atletic cu nume ciudat. Denumirea avea sa fie uitata în curând, jocul cu racheta si minge ajungând sa fie numit la fel ca în vechime, tennis. Doar ca acum el era deschis tuturor, indiferent de sex, vârsta si status social.
    Pentru toate aceste aspecte s-ar cuveni sa-i fim recunoscatori lui Walter Clopton Wingfield…