Inventarea tenisului (20)

M-am întrebat nu o data: în ce consta esenta magica a tenisului? Ce determina ca acest joc atletic sa fie infinit mai mult si radical altceva decât un simplu sport? Cum se face ca sportul alb stârneste o pasiune atât de navalnica, încât flacara ei se zbate pâna spre sfârsitul vietii practicantului sau, caci tenisul, ca si sahul, face parte din acele sporturi ce pot fi practicate pâna hat-târziu, spre nouazeci de ani? Ce anume genereaza tensiunea confruntarii si cosmicizarea trairii, indiferent ca este vorba despre finala de la Wimbledon sau despre o partida jucata de tânci pe caldarâm, cu fileu din creta si batac de lemn în loc de racheta? Într-adevar, ce?
Potrivit multor comentatori, inclusiv lui Jean-Christophe Piffaut, autorul cartii „Inventarea tenisului“, inclusiv lui André Scala, profesor de filosofie, semnatarul volumului „Tacerile lui Federer“, totul porneste de la… sistemul logic în care au fost gândite regulile tenisului. Lucrurile sunt permanent pe muchie de cutit, nimeni nu „moare“ pâna la ultima minge, rezultatul este deschis pâna la final, „renasterile“ din pumn si revenirile fabuloase reprezinta cumva o normalitate… iata cam care sunt argumentele celor care vad în logica sumei de reguli ce tuteleaza tenisul sursa fascinatiei pe care acest joc o exercita asupra a sute de milioane de oameni.
La limita, s-ar putea spune ca acest sentiment al „amânarii mortii“ este cheia succesului înregistrat de mai bine de un veac de sportul alb. Oamenii nu vor sa piarda, iar regulile acestui joc atletic îi mentin „în carti“ pâna si pe cei mai nevolnici competitori. Chiar si un outsider, condus cu 6-0 6-0 5-0 si 40-0, poate izbuti o lovitura superba, apta sa smulga aplauzele publicului si în masura a-i stimula celui aproape de înfrângere secretia de adrenalina care sa-l repuna în joc.
Povestea învierii lui Iisus interpreteaza un rol foarte important în aceasta afacere a resuscitarii perpetue. Nu e o gluma. Dincolo de aparentul absurd al comparatiei, chestiunea nu se refera la transcendenta, ci la registrul psihologic al trairii tenisistice. O resuscitare teoretic oricând posibila stimuleaza în orice tenisman, începator, plezirist, junior, amator, senior sau profesionist, o energie vitala colosala. Gândul ca pâna la ultima minge nimeni nu moare si totul devine posibil reprezinta o garantie extrem de puternica a unui „orgasm“ psihic la care visam cu totii.
Credeti ca bat câmpii? Va invit sa faceti proba practica, sa experimentati aceste trairi. Între 40-0 si break, dupa ce ai pierdut cinci mingi la rând, se joaca practic întreaga gama a sentimentelor umane, de la agonie la extaz, vorba lui Napoleon Bonaparte. Când îti conduci copios adversarul si totul pare sa-ti iasa, te simti imbatabil, frate cu destinul si var cu gloria. Apoi, brusc, roata se întoarce, ceva se rupe, ghinionul te ia la tinta, iar adversarul renaste, este el cel atins de aripa gratiei, iar situatia se rastoarna cu 180 de grade. De pe culmi taman în abis. Extremele sentimentelor pot fi cunoscute de oricine pe terenul de tenis, nimeni nu exercita vreun monopol, nu trebuie sa te cheme Djokovici sau Federer pentru a încerca asemenea trairi. Desigur, ma refer la calitatea si intensitatea trairilor, nu la substanta efectiva a tenisului prestat. Aceea este o alta chestiune…
Iar totul este generat de sistemul regulilor de joc, unul genial, diabolic, inspirat, exhaustiv si imbatabil. Nu exista mai cuprinzatoare masura a omenescului decât suma de reguli ce tuteleaza sportul alb. Afirmatia este enorma, dar mi-o asum. Din episodul urmator voi evoca procesul de evolutie al acestor norme si reguli.