Introducere în poezie

Florin Partene, Liber de causis, Editura Charmides, Bistrita, 2013

Florin Partene debuteaza în volumul colectiv „Camera“ (Editura Euphorion, Sibiu, 1995) alaturi de Dan Coman si Marin Malaicu–Hondrari si câstiga, în 2008, Premiul National de Poezie „Mihai Eminescu“, Opera prima (cu „Reverenta“, Editura Vinea, 2007, reeditata în 2009). E un fel de sihastru, i se spune „John“ sau Ionica. Profesor, e interesat, în timpul liber, de matematica, de filosofie si de poezie. Fumeaza, bea cafea si bere. Cam asa se poate rezuma, cred, „figura“ nu non-literara a lui Florin Partene.
Poetul fata cu cronica literara
În ce priveste literatura, e tot mai usor de observat faptul ca scriitorii, de regula poetii si, cu preponderenta, cei „maturi“, dar nu numai, sufera de mania (auto)-interpretarii. Dincolo de aspectul ludic al chestiunii, frica resimtita în fata hermeneuticii se manifesta, de cele mai multe ori, prin traducerea anxietatii într-o distanta justificatoare ce spune, pe scurt, ca nu autorul e responsabil de opacitatea versurilor sale, ci incapacitatea exegetica a cititorului; fapt ce-l absolva, printre altele, pe scriitor si-l încadreaza, în acelasi timp, într-o categorie elitist-pretentioasa cu rol legitimator. Insertia subtila a elementelor de teorie lasa impresia ca literatura (poezia) este fie o îndeletnicire rezervata initiatilor, fie o insula a refugiatilor în care totul – de la aberatii la ineptii – este permis. Florin Partene circumscrie stiinta literara în interiorul poeziei într-o maniera ludic-filosofica – fie ca e o filosofie a artei, a poeziei, a limbajului sau doar a gramaticii; relevant e, în schimb, faptul ca volumul se transforma, cu totul, într-o arta poetica.
Onirism
Ei bine, motivul pentru care am invocat mica teorie de mai sus e acela ca Partene stie, intuitiv, ca spatiile albe constituie zonele esentiale ale poeziei (sale). În aceste „goluri“ se aprinde semnificatia, de aici se desprinde „efectul de poezie“ al versurilor din „Liber de causis“. „Carte a cauzelor“, volumul pare sa fi luat nastere în siajul „descoperirilor“ lui „John“, fiind dovada scrisa a faptului ca a si reusit sa-si însuseasca aceste premonitii. Iata de ce volumul pare sa niveleze, programatic, fascinatia, entuziasmul creator, lasând totusi loc, dupa cum am vazut, câtorva crevase ceva mai „fierbinti“. Mai mult, constiinta unui câstig îl obliga pe Partene sa joace cartea modestiei, logica ce lasa senzatia ca poetul e un „nostalgic fara nostalgie“. Astfel, mai mereu melancolic (aproape romantic), poetul pare ca stie a formula o parere ideala despre aproape orice lucru, transformându-l într-un subiect demn de poezie. „Carpe diem“, pare ca sopteste, extrem de emotionat, din dosul fiecarui vers. De aici pâna la identificarea scrisului (poeziei) cu viata nu mai e decât un pas. Care e legatura vietii cu scrisul? În cazul lui Partene, visul. El e, vrem-nu vrem, un onirist, chiar daca e, ca sa zic asa, de un onirism „latent“. Ca orice arta poetica, si acest volum e o dare de seama. În cheie postmoderna, titlul trimite la un tratat logico-filosofic, dar si la explicatia cauzei prime („primum movens“). Ironic e faptul ca poetul pretinde ca ofera niste solutii (care sunt relatiile cauzale din poezie?) în timp ce alege sa le ignore. Astfel, primul poem („liber de causis“) reprezinta un fel de introducere ce prefateaza raspunsurile continute în celelalte patru parti. Poezia e, desigur, întrebarea. Raspunsurile sunt, iata, formulate în somn: „uite, somnul a fost bun,/ un an întreg dar a meritat/ pot sa raspund acum întrebarilor tale fundamentale“. Poezia e un proces de interiorizare, de surprindere a emotiei din viata; la Partene, pâna si lipsa emotiei constituie o emotie în sine: „b) din cauza lui si a lanturilor cauzale/ nimic cât am fost împreuna nu mergea/ nu mai tresar la cnp-ul tau“. Cum altfel sa surprinzi emotia decât printr-o operatie de esentializare, de reducere la absurd? – „c) parul, alt concept/ problematic caci/ cum sa îl porti/ cum sa nu ramâna pe perna si-n cada/ cine sa-l tina în mâini?/ asadar nu ne mai trebuie/ doneaza-l“.
Stop-cadru
Lucrurile se petrec (mai bine spus, „balteste“) aici foarte încet si foarte târziu. Ideile poetice se nasc în jurul incapacitatii sale de a actiona conform impulsurilor: „înaintez prin el si astept/ sa ma poata opri“, „si una dintre zilele noastre/ va ramîne de bunavoie cu noi“, „eu vin la tine/ doar sa beau o cafea/ sa stam asa“. Totul e, în aceste stop-cadre, de o extraordinara intensitate emotionala si intimitate. Din pacate, nici macar poezia nu mai poate sa le retina: „împreuna cu nicotina pregatesc asternutul/ nici eu cu tine, nici singur, nici tu/ nu ne vom bucura vreodata de ei/ parul tau pubian e al trecutului/ al bailor strâmte si-al omenirii“. Revenind, deci, avem de-a face cu o poetica a „încremenirii“, a „înghetarii“ sau a imobilitatii. Fixându-se într-un anumit punct, poetul nu poate decât sa asculte, sa priveasca si sa transcrie, orice altceva devenind inutil: „te-am ascultat/ si dupa ce toate gândurile din împrejurimi/ au fost golite iar casa ta/ a devenit copacul în care/ pîrguiam pentru tine mere proaspete/ m-am pomenit ca vorbesc singur/… ca respiratia în somn/ am început sa duc mere acasa la tine/ la început doua apoi trei picaturi“, „dimineata în ceai/ am gasit o cafea/ si contul din banca/ pofta ta crestea de fiecare data/ casa se golea, nu mai conta/ ca eram rosu, verde sau putred/ devorai totul cu ochii închisi“ (ironic la adresa vizionarismelor, Partene stie sa „ghiceasca“ în ceai).
Lumea dinauntru
Uneori, Partene pare a fi un structuralist, ba chiar un chomskian („Înainte sa termin ce spun/ eu termin ce spun/ paianjen pentru consum“, „viata mea se duce ca o nunta rece/ se duce rusinata/ si dupa ea sa nu pofteasca sa mai vina nimic“). E frecvent aici jocul cu relatiile si cu implicatiile logice, cu ordinea cuvintelor, dar si cu timpurile verbale. Cel mai mult îi plac, poetului, paradoxurile. Pentru el, singuratatea (în solitudinea ei) nu se poate întelege decât într-o relatie si printr-o distantare dintre un „eu“ si un „tu“, desfasurata în timp si spatiu: „eu stiu despre singuratate/ exact ce mi-ai spus tu/…eu stiu/ tu mi-ai spus ca nu dureaza/…nu exista singuratate/ imediat un iepure moale/ da târcoale trupului tau/ singur despre singuratate nu am aflat nimic“. Asa este, pe de o parte, lumea lui. Pe de alta parte, lumea capata, în visele poetului, o concretete de o greutate acvatica, surprinsa cu mare claritate si afinitate pentru senzorial: „ma apropie de cerul ud/ pe care ma asez ca pe-o banca“, „Am venit dupa ace/ trupul nostru/ fete, multe sperjur/ trupul nostru cristalin/ am venit sa te vad/ te aud“.
Oscilatiile între aceste doua tipuri de a privi tradeaza tocmai incapacitatea lui de a „privi“ lucrurile în ansamblu, în complexitatea lor. Din acest motiv, poeziile sunt pline de ipostaze si imagini ale fragilitatii.
Probabil ca tocmai din cauza acestei inconsistente asumate poezia lui Florin Partene e, nu o data, minimala, absurda, solipsista, onirista, filosofica si, totodata, niciuna din acestea.