Întrebări esenţiale

Angela Martin, Între cuvânt şi tăcere, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014

Dacă aş fi fost ucenicul cunoscutului sociolog şi marelui stenograf H. Stahl, asistând la prezentarea publică a volumului Între cuvânt şi tăcere, aş fi reţinut mai multe aprecieri ale calităţilor autoarei, formulate de colegii mai tineri, Bedros Horasangian şi mai ales de Răzvan Voncu. Amândoi au relevat ţinuta intelectuală deosebită a doamnei Angela Martin, vasta sa cultură umanistă, pasiunea de a căuta şi sluji adevărul, un stil literar limpede şi elevat.

Dar lectura atentă pe care am făcut-o acestui volum elegant mi-a dezvăluit şi mie o serie de alte caracteristici – substanţă şi stil – care dau originalitate paginilor cărţii şi un prestigiu literar în plus autoarei, binecunoscută, în ultimul deceniu, din paginile revistei Cultura, unde şi-a publicat, între 2006 şi 2014, toate aceste capitole.
Dar, până la formularea unor observaţii personale, ţin să remarc veridicitatea deplină a cuvintelor lui Augustin Buzura:
„Volumul de faţă, la fel ca traducerile şi gazetăria practicată de Angela Martin, merită câteva superlative şi n-am nicio îndoială că cititorul exigent, care preţuieşte cultura de excepţie şi respectul pentru cuvântul scris, i le va acorda după ce îl va parcurge. Textele, în marea lor majoritate editoriale publicate în revista Cultura, au ca punct de pornire situaţii dintre cele mai dureroase pe lângă care nu poţi trece cu indiferenţă. Spre deosebire însă de scrisul epidermic, menit să impresioneze cu orice preţ, apelând la rezerva cititorului de trăiri primare, articolele Angelei Martin caută să-l facă pe acesta responsabil, să pună împreună cu ea întrebările obligatorii. În nicio împrejurare cuvintele nu sunt scăpate de sub control, după cum nici lumea mare în care trăim şi de care foarte mulţi caută să se izoleze nu este uitată sau evitată cu bună ştiinţă. Iar dacă astăzi, a spune adevărul, oricât de dureros, nu mai este un act de curaj, atunci Angela Martin nu este curajoasă, ci responsabilă, cuvânt care mai conţine căldură sufletească şi înţelegere“.
Urmărind, pagină cu pagină, o adevărată cascadă de titluri insolite, scăpărătoare, era firesc să mă opresc de la bun început, ca un ardelean aşezat în urmă cu ’70 de ani în „Oraşul fără orgoliu“, cum îl numeşte doamna Angela Martin, într-un text din care citez:
„Câţi dintre noi mai hoinărim astăzi pe străzile Bucureştiului? Câţi mai aşteptăm, dacă nu un zâmbet amabil, măcar o privire din partea trecătorilor din sensul opus? Câţi mai întârziem la o vitrină fără teama că vom fi busculaţi de vreun concitadin, stresaţi de scrâşnetul pneurilor, de urletul claxoanelor? Câţi n-am fost urmăriţi de litania cerşetorilor? Câţi nu ne-am simţit «expiraţi» în urma grupurilor de adolescenţi exuberanţi revărsându-se din şcoală înjurând şi răcnind? Câţi nu suntem obligaţi să lustruim cu hainele noastre maşinile parcate pe trotuar, să sărim şanţurile şi gropile, să luăm în picioare gunoaiele, să ocolim cu prudenţă «terenul» câinilor vagabonzi? Cui nu i se-nfundă, când ninge, când plouă, canalul? Cui nu i s-a inundat vreodată strada? Pe cine nu l-a trăznit vara miasma oraşului? Cine nu-i alergic la manele, când ele răbufnesc din maşinile oprite la stopuri, sau din gurile de metrou?
Nu trebuie să fim înzestraţi cu prea mare sensibilitate, nici cu prea multă imaginaţie să înţelegem că modul de viaţă al unei comunităţi spune totul despre indivizii care o compun şi despre respectul pe care şi-l poartă unii altora“.
Întrebări de acest gen, întrebări esenţiale îşi pune autoarea şi ni le pune şi nouă în toate cele 50 de capitole. Întrebări şi răspunsuri pertinente, întotdeauna bine argumentate, pe care le poate formula, cum e cazul de faţă, doar un judecător de caracter, de convingeri adânci, de curaj şi de nedezminţită obiectivitate. Nimic din tot ce este omenesc, dar şi cetăţenesc, am putea spune, că nu-i este străin autoarei.
O altă virtute, şi nu una oarecare, este aceea de-a observa, cu mare sensibilitate, realităţile din jur, de-a le intui evoluţiile, de-a formula diagnostice, în genere confirmate de trecerea timpului. Aşadar, nu un pesimism endemic, ci o încredere în puterile generatoare şi regeneratoare ale individului şi colectivităţilor umane.
Acestea, în fugă, fiind zise, voi încerca să desprind, în stil de scenariu-serial, titlurile, întrebările şi răspunsurile cele mai relevante, formulate cu aplomb de doamna Angela Martin. Un veritabil maestru al presei ne vorbeşte despre Ziarul „nostru“ cu floare la manşetă întrebându-ne De ce citim presa?. Iată doar unul din răspunsurile sale:
„Oglinda presei, cea limpede, fermă, fiabilă, în care ne-am aştepta să ne regăsim şi să ne recunoaştem, ca indivizi, dar şi ca societate civilă – una şi responsabilă – fâlfâie tot timpul încotro bate vântul, zvârlindu-ne în ochi imagini jucate, schimonosite sau fragmentate din viaţa unei comunităţi agitate, absurde şi debusolate“.
Din Negustorii de speranţe aflăm:
„…pe ecranele televizoarelor, catastrofele de tot felul – naturale, reale sau imaginare – care ne lovesc în valuri, ca gripa aviară, crizele parlamentare şi fricţiunile între palate şi între partidele aflate la putere, pe fondul unei opoziţii ineficiente, campaniile anticorupţie sub dublă coordonare, internă şi externă, eşecurile CNSAS, carierele fulgerătoare, procesul comunismului, scenariile derizorii în numele ţării şi în «beneficiul» stabilităţii ei politice, trec prin noi zi de zi, fără contenire, la fel de proaspete şi «live». Toate sunt bombe informaţionale ce fac din România aproape un teatru de război“.
Trecem peste Muzica între surdină voalată şi vacarm, şi ajungem la întrebarea De ce ne-am urâţit? Printre altele fiindcă:
„Ce şochează însă cel mai tare în România e limba – care s-a degradat. Nu numai limba aruncată cu arţag pe stradă, ci şi aceea pe care o auzi la radio, la televiziuni. Te deranjează pentru că e vorbită urât, adică vulgar“.
Capitolul Stelele căzătoare ale Securităţii debutează cu o întrebare dramatică:
„Ce urmări va avea în viaţa publică deconspirarea intelectualilor? Făcută în valuri, cum se întâmplă toate la noi (începând cu inundaţiile, gripa aviară, deschiderea anului şcolar şi sfârşind cu integrarea europeană), această deconspirare pare a fi, până acum, un proces intentat intelectualităţii, ca instrument al Securităţii, iar nu Securităţii înseşi“.
Şi mai dramatic finalul:
„Mulţi dintre intelectualii publici, postdecembrişti, grăbiţi să se erijeze ca modele prin discreditarea altora, nu vor mai sta în picioare, nici măcar proptiţi de impozanta lor carieră. Asanarea morală va fi în curând o idee compromisă. După o rază de speranţă care scapătă, iată, după 16 ani, o suspiciune generală va otrăvi din rădăcini orice înfiripare a unor relaţii sincere în sfera intelectuală. Sondajele arată că oamenii şi-au întors faţa de la această stearpă mascaradă. În urma ei vom rămâne toţi, nu doar sărăciţi, nu doar umiliţi, ci mult mai dezbinaţi şi învrăjbiţi“.
Din lipsă de spaţiu nu mai insist asupra altor întrebări, cum ar fi: Profitul material – o aspiraţie culturală?; Este coruptă (şi) opinia publică?; De unde mai răsare soarele?, ca să poposim la: Între cuvânt şi tăcere, care dă însuşi titlul cărţii. Şi această mărturisire coram populo:
„Cred în puterea de seducţie a cărţilor mai mult decât în apetitul pentru lectură al cititorilor, care, de altfel, a scăzut dramatic în ultimii ani la noi. Tinerii renunţă să citească uneori înainte chiar de a începe cu adevărat. Cartea este teribil de scumpă, publicul din ce în ce mai sărac şi avid de distracţie. Distracţiile cu dever sunt cele violente şi domolesc nesaţul cu descărcări nervoase. Lectura a devenit treptat privilegiul unei tot mai restrânse minorităţi. Ceea ce ne provoacă – să recunoaştem – o nostalgie pentru vremurile în care era una dintre rarele noastre bucurii“.
Am evitat anume textele care ne trimit la unele nume şi situaţii politice din anii 2006-2007, ca să mai rămânem, tot în fugă, la Necazuri vechi, griji noi, unele destul de amare, fiindcă:
„Ce învaţă acum copiii şi tinerii noştri din atmosfera nocivă în care trăim cu toţii va lăsa urme dramatice în formaţia lor, în aptitudinile lor necultivate, în comportamentul lor necivilizat, agresiv chiar de atâtea ori, pe care orice trecător prin faţa sediului unei şcoli (din provincie, dar mai ales din Capitală) îl poate constata cu stupoare. Mai precis, cu oroare“.
Dar pentru insolitul şi prospeţimea lor mai pot aminti titluri (încărcate de probleme) ca: Scurtă reverie în Gara de Nord, Tirania lucrurilor mărunte, Eşec şi seducţie, Mecanismele ruinării, Democraţie policromă?, Vandalii de după vandali.
Vaste, pline de tot interesul, sunt capitolele: Augustin Buzura – Opere complete şi Jean Starobinski, plenitudinea posibilă.
Şi apoi, cu regret, fără alte comentarii, acest răspuns la întrebarea finală, din 3 aprilie, 2014, Cine mai suntem?:
„De un singur lucru ne dăm seama singuri: suntem între două coşmaruri. Bine ar fi să nu ne mai trezim: nici eu, nici tu, nici el… Fiindcă mai rea decât orice coşmar nu poate fi decât întrebarea pe care am fi siliţi să ne-o punem unii altora: «Tu cine mai eşti?» Iar răspunsul ar prăvăli atunci asupra noastră o întrebare şi mai teribilă: «România mai este?»“