Moartea este un eveniment care pune în miscare atât pârghiile individualitatii, cât si pe cele ale comunitatii. Singuratatea absoluta a trecerii celui care moare este compensata de eforturile comunitatii de a-l scoate cum se cuvine sau cum e rânduit din lumea celor vii si de a-l ajuta sa se integreze în lumea de dincolo, atât pentru el, cât si pentru cei ramasi în viata, pentru a nu fi bântuiti sau chinuiti de nemultumirea defunctului, care nu îsi gaseste locul si odihna în ordinea universului post mortem.
În cultura traditionala româneasca, cel aflat în proximitatea mortii se pregatea pentru întâmpinarea ei înca din momentul în care vârsta înaintata îi anunta iminenta sfârsitului si îsi intensifica gesturile preparatorii atunci când primea si alt fel de semne de la propriul corp (prin intermediul bolilor sau al viselor premonitorii) sau de la universul exterior (averizarile de diverse naturi ale animalelor din gospodarie sau ale unor pasari salbatice, dintre care cele mai cunoscute sunt cucul, cucuveaua, bufnita si huhurezul). Preparatio mortis reprezenta o îndatorire a oricarui suflet care îsi dorea sa îsi încheie socotelile cu lumea de aici, atât la nivel religios (prin Taina Spovedaniei si Sfânta Împartasanie), cât si la nivel familial si comunitar (prin iertaciunile acordate si primite de la cei cu care fusese certat, binecuvântarile adresate urmasilor si dispozitiile cu caracter legislativ – dorintele cu limba de moarte – privitoare la mostenirea pe care o lasa în urma).
Etnografii si etnologii români (Simion Florea Marian, Ion Ghinoiu, I. H. Ciubotaru, Nicolae Panea, Gheorghe Enache s.a.) au consemnat preocuparea constanta a persoanelor înaintate în vârsta din mediul rural pentru a-si aduna din timp cele necesare înmormântarii (hainele cu care urmau sa plece din lumea aceasta, batistele si prosoapele care trebuiau sa fie împartite) si chiar primelor pomeni de dupa savârsire (vesmintele care erau împartite la 40 de zile de la moarte). În multe zone rurale românesti, batrânii îsi comandau sicriul si crucea spre sfârsitul vietii, pentru a-i scuti pe urmasi de un efort suplimentar si pentru a se asigura ca toate vor fi rânduite crestineste. Din aceeasi dorinta arzatoare de a îndeplini asa cum au apucat din mosi stramosi toate ritualurile funerare a aparut si obiceiul, straniu la prima vedere, al pomenii din viata. Motivatiile acestei practici contureaza raporturile dintre individual si comunitar, dintre singuratate si comuniune. Adesea, cei care recurg la pomana din viata, pomana de viu sau pomana în viu (cum apare atestata în multe zone din sudul rural al României sau la vlahii din Valea Timocului), sunt batrânii lipsiti de urmasi sau cei care nu se încred în corecta respectare a traditiilor funerare de catre descendenti. În anumite sate din Moldova, pomana de viu se numeste grija pentru vii si se diferentiaza de grija pentru morti, adica pomana savârsita dupa deces. Acolo însa pomana include, pe lânga masa încarcata de bucate si pachetele date la final participantilor la festinul funerar, si tot ceea ce ar fi necesar pentru mobilarea si dotarea unei camere. Simbolic vorbind, cel care împarte grija pentru vii îsi face casa pe lumea cealalta, respectând modelul învatat în aceasta existenta. De aceea, el împarte tot mobilierul pe care l-ar presupune o camera de locuit (pat, dulap, masa cu scaune), dar si asternut, covor, haine, în asa fel încât sa-si asigure o buna vietuire si în lumea cealalta.
La propriul ospat funerar. Pomana de viu
Cercetarea de teren pe care am desfasurat-o în câteva judete din sudul tarii (Teleorman, Olt, Dolj si Mehedinti) ne-a demostrat ca fenomenul se întinde pe o arie mult mai vasta decât apare îndeobste mentionat în studiile de specialitate. Majoritatea satelor cuprinse între Turnu Magurele si Corabia, între Corabia si Caracal si între Corabia si Calafat, urcând apoi pâna spre Drobeta Turnu-Severin, cunosc acest fenomen, chiar daca preotii din zonele respective sunt adesea reticenti în a-si arata participarea la aceasta traditie, pe care Biserica Ortodoxa nu o accepta, nefiind canonica si conforma cu dogmele specifice Ortodoxiei.
Pomana de viu este practicata mai ales de oamenii trecuti de o anumita vârsta (de regula, dupa împlinirea a 60-65 de ani) si se face adesea pentru sot si sotie simultan. Batrânii obisnuiesc sa îsi faca mai multe astfel de pomeni din cele 6 capete, cum le numesc dupa colacii mari care se împart cu aceasta ocazie. Raspunsurile informatorilor nostri referitoare la motivatia pentru care îsi organizeaza pomana de viu au conturat trei directii complementare: pentru a respecta traditia mostenita de la parinti, pentru a le usura urmasilor sarcina crestineasca de pomenire si, mai ales, pentru a se încredinta ca totul a fost îndeplinit dupa rânduiala, vazând ei însisi ce, cum si cui a fost împartit pentru odihna viitoare a sufletului lor.
„Am avut cea mai mare pasiune ca sa vad asa cum decurg treburile, sa le vad eu, cu ochii mei“ a afirmat unul dintre batrânii care si-a pus la cale pomana de viu în satul Vadastra (judetul Olt). Acest raspuns a revenit în discursul celor mai multi dintre satenii intervievati care recursesera deja la acest obicei, precum si în interviul pe care i l-am luat parintelui Ioan Viorel Ciupitu, parohul bisericii „Sfântul Dumitru“ din Vadastra.
La pomana de viu, ca si la cea de veci, sunt invitati de regula membrii familiei, vecinii si prietenii viitorului defunct, iar rândurile de haine (toale) care se împart, de regula în numar de 3, sunt mai întâi asezate pe un pat ca pe un invizibil manechin si slujite, apoi daruite mai ales nepotilor, „ca sa aiba ceva amintire de la noi si sa ne pomeneasca mai târziu“, dupa cum au afirmat majoritatea respondentilor. Cei care le primesc se îmbraca uneori pe loc cu ele, ca sa îl bucure pe cel care le împarte, vazând ca li se potrivesc si ca sunt recunoscatori pentru primirea lor.
Exista unele mici diferente de formulare în ritualul religios sau în replicile participantilor, care atrag atentia ca nu este vorba de un decedat, ci de un viitor mort. De pilda, parintele Ciupitu ne-a indicat faptul ca în locul cântarii de înmormântare sau de parastas, „Vesnica pomenire“, se intoneaza troparul: „Bogatii au saracit si au flamânzit,/ Iar cei ce-L cauta pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele.“ Satenii care vin la pomana nu rostesc la întâlnirea cu gazdele sau la sfârsitul mesei „Dumnezeu sa-l ierte“ (ca la pomana de veci), ci formula „Sa-i primeasca Dumnezeu!“ sau „Bogdaproste!“. Se pastreaza însa obiceiul de a aduce la casa celui care face pomana, mai ales de rudele mai apropiate, câte o sticla de vin (de catre barbati) si o pasare sau niste oua sau o bucata de brânza (de catre femei).
În prezent, aceasta practica traditionala, rurala, tinde sa fie preluata si în mediul urban, existând unele biserici în Bucuresti în care batrânele împart de pomana, pentru odihna si iertarea propriului suflet, înca din timpul vietii. Ele îsi plaseaza însa prinoasele pe o masa separat de pomana împartita pentru cei decedati. În unele zone ale Olteniei, se mai obisnuieste sa se împarta haine ca pomana de viu în noaptea de Înviere.
Chiar si unele figuri ale vietii publice românesti îsi organizeaza pomana din timpul vietii, ca o forma de spectacol, în care mortul-viu joaca rolul regizorului sau al maestrului de ceremonii. Personaje mai mult sau mai putin controversate ale lumii românesti actuale, oameni de afaceri sau vedete, precum Silviu Prigoana, Cristian Tantareanu sau printesa Brianna Caradja si-au pus în scena, la un moment dat, pomana de viu. Aceste practici, dincolo de evidenta lor conotatie mediatica (dat fiind statutul social al celor care le-au îndeplinit), aduc în prim plan fenomenul de individualizare a mortii, precum si dorinta performerilor de a-si asuma propriul sfârsit, nevoia de a-si gestiona singuri memoria de dupa moarte. Absenta urmasilor sau lipsa încrederii în felul în care ei vor trata ritualurile funerare îl scot pe viitorul defunct dintr-o continuitate, dintr-un lant familial, transformându-l simultan în regizor si beneficiar ulterior al pomenii din viata. Mortul-viu îsi traieste propria pomenire, eveniment care întareste ideea singuratatii în fata mortii. Moartea e traita individual, iar ritualurile de comemorare (mesele funerare) nu mai antreneaza în mod obligatoriu membrii familiei sau ai comunitatii (doar, eventual, în ipostaza de participanti la festin), ci sunt puse în scena chiar de cel care îsi asigura memoria înca din timpul existentei.
În trecut, oamenii încercau sa îsi construiasca amintirea sau pomenirea prin diverse dispozitii testamentare sau prin donatii care implicau o anumita responsabilitate (si responsabilizare) din partea primitorului. Relatia era una contractuala, de tipul do ut des, iar fiecare dintre parteneri îsi cunostea rolul si, cel mai frecvent, si-l respecta. Uneori, mai ales în mediul rural, atunci când omul se apropia de clipa mortii si simtea ca nu s-a pregatit suficient prin fapte de milostenie pentru ea, le cerea urmasilor ca dupa disparitia lui sa sape fântâni sau sa construiasca punti peste ape (mai ales în Oltenia), în asa fel încât trecatorii sa îl pomeneasca si sa-l binecuvânteze pe defunctul în numele caruia fusesera înaltate.
Astazi, într-o epoca a profundei privatizari si retrageri a mortii din spatiul public, comunitar, indivizii cauta alte forme de control asupra propriei disparitii si a felului în care pot „înclina balanta“ soartei lor postume, prin gesturi si ritualuri savârsite înainte de marea trecere.
Cu mortul la masa.
Pericolul contaminarii
Din punct de vedere antropologic, aceasta practica a pomenii de viu ridica însa o problema de încadrare. În mod normal, pomana savârsita pentru odihna sufletului unui defunct facea parte dintre riturile de agregare ale celui mort la lumea de dincolo (la comunitatea mortilor) si de restabilire a echilibrului pentru comunitatea viilor pe care un membru o parasise. Ce se întâmpla însa în cazul unei pomeni care are loc cât timp viitorul defunct (pentru care se savârseste) este înca în viata? În ce masura mai putem încadra aceasta practica în categoria riturilor de agregare, atâta timp cât cel care o îndeplineste n-a parasit aceasta lume, deci nu poate fi vorba, deocamdata, de integrarea lui în cealalta? Poate ca raspunsul se gaseste în perceptia taranului asupra timpului, în felul în care pentru el trecutul, prezentul si viitorul se pot suprapune, sub zodia credintei în Dumnezeu si în traditiile care trebuie îndeplinite.
O alta problema este legata de comunitatea care participa la ritualul pomenii. În mod obisnuit, la o pomana de veci (fie ca e vorba de masa funerara de dupa înmormântare sau de cea de la parastasul de patruzeci de zile sau de un an) comunitatea îsi aminteste de cel plecat în lumea de dincolo si se roaga pentru odihna sufletului aceluia, dorindu-si, în acelasi timp, sa se delimiteze de el. Exista anumite gesturi care sunt menite chiar sa restabileasca starea de puritate, alterata de prezenta impura a defunctului. De pilda, dupa întoarcerea de la înmormântare, înainte de a se aseza la masa, oamenii sunt întâmpinati de o femeie care le toarna apa sa se spele pe mâini, în cazul în care nu s-au spalat deja deasupra mormântului, pentru a lepada acolo tot ceea ce însemnase contaminarea cu cel mort. Ce se întâmpla însa în cazul pomenii din viata, atunci când delimitarea de mortul-viu (care participa la propria masa funerara si, uneori, chiar si la hora care se încinge dupa), nu se savârseste nicicum? Mai mult decât atât, unii dintre informatorii nostri mai tineri din Vadastra, Vadastrita si Stavaru (judetul Olt) se aratau dornici sa participe la o pomana de viu, tocmai pentru ca „nu ai prea des ocazia sa stai cu mortul la masa.“
Pomana de viu se practica si la românii (vlahii) din Valea Timocului sârbesc, dar acolo se deosebeste mai puternic de pomana de veci, având un caracter mai degraba familial decât religios, întrucât la ea participa numai membrii familiei (si de aceea, totul se rosteste în limba româna), iar preotul nu este prezent, ca la pomana de veci (unde se slujeste în limba sârba, dat fiind ca, pâna de curând, n-au existat clerici români si biserici cu slujire în limba noastra).
Stergerea distantelor în fata mortii. Priveghiul online
O alta practica funerara care îmbraca un vesmânt diferit odata cu instalarea într-un nou teritoriu (mediul online) este priveghiul. Spre deosebire de pomana, care este un rit de agregare la noua lume ce se deschide înaintea defunctului, priveghiul este un rit liminar (de prag), situat la granita dintre lumea viilor si cea a mortilor, care se petrece în rastimpul celor 3 zile cât se crede ca sufletul celui mort ramâne înca pe pamânt, înainte de slujba înmormântarii si începerea urcusului prin vamile vazduhului, pâna la judecata individuala, ce va avea loc la 40 de zile de la moarte. Priveghiul este un rit menit sa marcheze sistemul de solidaritati din cadrul comunitatii, caci la el participa în primul rând membrii familiei, rudele apropiate si îndepartate, dar si prietenii, vecinii, colegii de munca, locuitorii aceluiasi sat sau ai aceleiasi scari de bloc din spatiul urban. Actul privegherii este privit ca o îndatorire sfânta a oricarui crestin, un gest care încearca parca sa anuleze singuratatea celui mort, prin atentia speciala pe care i-o acorda cei care îl vegheaza. El are si caracterul unei rememorari a vietii, faptelor si a modului de a fi ale celui ce tocmai a parasit existenta, cu ajutorul povestirilor si evocarilor despre acesta întreprinse de cei prezenti la serile de veghe. Pe de alta parte, priveghiul este, ca si ospatul funerar, o modalitate de reafirmare si de reîntarire a legaturilor dintre membrii unei comunitati, dupa disparitia unuia dintre ei, precum si de solidarizare cu familia îndoliata. Ca si în cazul pomenii de viu care, în unele situatii, s-a consolidat tocmai pentru ca descendentii erau plecati în afara localitatii sau chiar a tarii de origine (iar batrânii se temeau ca nu va mai avea cine sa le savârseasca datinile funerare), practica priveghiului si-a descoperit noi spatii de actiune, migrând înspre mediul online, din dorinta de a le oferi si celor de departe posibilitatea de a participa afectiv si de a vedea în timp real cum se desfasoara pomenirea unei rude sau a unui prieten.
Dat fiind ca în lumea actuala mare parte din viata noastra s-a mutat în mediul online, nu e de mirare ca au început sa apara site-uri de transmitere în direct a funeraliilor sau de comemorare a defunctilor, cimitire online sau aplicatia Dead Social, care poate fi legata de conturile de Facebook, Twitter sau Google+, pentru a predefini mesaje ce vor fi expediate celor apropiati imediat dupa decesul creatorului lor.
A început sa se raspândeasca si obiceiul de a posta pe profilul de Facebook al celui decedat o serie de mesaje, poze si amintiri legate de el, ca un soi de imagine în oglinda, în mediul digital, a ceea ce se petrecea, în mod traditional, în timpul priveghiului. Avem de-a face cu o resemantizare a unei practici funerare stravechi, accentul cazând, si de aceasta data, pe ideea de comuniune în fata mortii, de pastrare a legaturilor afective dincolo de bariera distantelor, dar si de mentinere a memoriei celui disparut (pentru ca exista si site-uri de comemorare, pe care sunt postate astfel de mesaje sau imagini în momentele cheie ale pomenirii celui plecat dintre vii, la împlinirea unor soroace de la moarte). Pe profilul de Facebook al defunctului, prietenii se întâlnesc ca în jurul sicriului si deapana / posteaza amintiri despre el, chiar daca modalitatile de exprimare a emotiilor sunt diferit codificate. În locul lacrimilor si al suspinelor pot fi vizualizate emoticoane triste, în locul bocetelor pot fi postate melodiile preferate ale celui mort, în locul fotografiei care însoteste sicriul închis pot fi adaugate imagini în diferite ipostaze ale defunctului. Familia însasi alege uneori sa posteze pe profilul de Facebook al celui disparut mesaje legate de capela funerara unde va fi depus sicriul, locul si ora înmormântarii, multumiri pentru cei care au participat, imagini si filmulete da la înmormântare sau priveghi. Albumul funerar, în care apareau surprinse toate momentele esentiale ale celor 3 zile de dinaintea despartirii finale de la înhumare, se muta si el din spatiul real în cel virtual, completând albumele digitale care împodobisera pâna atunci profilul respectivului utilizator.
Sub semnul memoriei
Doua practici funerare cu radacini arhaice în mediul rural românesc – pomana si priveghiul – sunt regândite în termenii unor noi relatii între individ si propria disparitie si, respectiv, între individ si comunitate. Pomana de viu pare a fi o încercare a omului de a-si lua moartea în propriile mâini, de a deveni regizorul unui act ritual al carui beneficiar urma sa fie, dar la care nu putea participa direct, decât ca o prezenta absenta, simbolica, dupa disparitia fizica. Mortul-viu spera sa-si construiasca prin pomana de viu o traiectorie mai usoara pentru calatoria sufletului catre lumea de dincolo, usurând în acelasi timp si sarcina familiei. Într-un anume fel, el îsi devine propriul urmas, pentru ca se substituie acestuia, îndeplinind în locul lui obligatiile funerare care i-ar fi revenit în mod traditional. El organizeaza si participa la ospatul funerar pus în scena pentru odihna viitoare a propriului suflet si vede întreaga desfasurare a unui eveniment la care, în mod normal, ar fi fost marele absent, invocat de toata lumea, dar totusi departe, pornit deja într-o calatorie fara întoarcere. Poate tocmai pentru ca moartea este o realitate pe care nu o poti trai constient, dupa cum subliniaza sugestiv Vladimir Jankélévitch în al sau „Tratat despre moarte“, atunci când asociaza perechea moarte-constiinta cu imaginea fazelor unui comutator care se exclud reciproc, individul resimte nevoia de a o cunoaste cumva înainte de a se petrece, ca si cum s-ar pregati mai bine pentru inevitabilul moment. Putem distinge în gestul pomenii de viu si o nevoie de control asupra unui fenomen cel mai adesea incontrolabil, care se sustrage puterii omului de planificare si organizare (cu exceptia cazurilor de sinucidere). Daca pomana de viu este expresia întâlnirii dintre om si viitoarea sa disparitie, priveghiul online pare a fi o revansa a spiritului comunitar asupra individualismului. Noile media faciliteaza transferul rapid al informatiilor, precum si accesul în timp real, de la distanta, la marile momente ale trecerii: priveghiul, înmormântarea, pomana de veci. Ele contribuie astfel la refacerea legaturilor comunitare între indivizi despartiti uneori de mari distante geografice. În spatele avatarurilor lor virtuale, prietenii de pe Facebook ai defunctului tes o întâlnire în jurul unei figuri dragi si readuc în prim plan, la anumite intervale temporale, prin fotografii si status-uri postate, chipul celui disparut. Priveghere si comemorare pe suporturi mai reci si mai putin perisabile decât amintirea umana (cele electronice), dar în fapt revenirea la un deziderat stravechi: acela de a nu se stinge pomenirea cuiva, de a nu se pierde memoria decedatului. „Stingerea pomenirii“ era în mentalul colectiv al vremurilor trecute mai dureroasa decât moartea însasi, dupa cum ne avertizau cronicarii nostri din veacurile XVII-XVIII, fapt dovedit si de existenta numeroaselor documente, care atesta dorinta domnitorilor sau a boierilor de a fi pomeniti împreuna cu întreaga familie, în schimbul unor danii catre un asezamânt monahal. Animal pastrator de morti – dupa cum este caracterizat omul de catre Edgar Morin –, întemeindu-si primele forme de cultura pe cultul mortilor, individul nu se dezice nici în era digitala de acest deziderat primordial. Chiar daca numele nu mai este sapat pe o piatra funerara si medievala invitatie adresata calatorului de a se ruga pentru odihna sufletului celui mort pare ca lipseste, pagina de site comemorativ sau profilul de Facebook al celui plecat dintre noi îndeplinesc, în realitate, aceeasi functie. Dorinta specific umana de-a ramâne în amintirea celorlalti, de a fi pomeniti, dupa cum indica formularea din ritualul religios – din neam în neam, în vecii vecilor – nu se pierde, caci fiinta resimte nevoia de a lasa în urma un semn, iar semnul trimite, etimologic vorbind, la imaginea unei pietre tombale (grecescul sema), deci jocul confruntarii cu moartea si a-l nevoii de perpetuare a memoriei continua la nesfârsit.
Autor: CRISTINA BOGDANApărut în nr. 391