Sari la conținut
Autor: CATALIN-MIHAI PECINGINE
Apărut în nr. 396

Intre eranta si itineranta

    Ar fi îmbucurator sa spunem ca astazi nu e tocmai usor sa ne acomodam cu figura calugarului, cu tinuta sa sobra si modesta, cu trecerea sa pasagera prin spatiile comune ale metropolei. Ar însemna ca-l remarcam, ca distingem stranietatea statutului sau, ca ne pasa de rolul pe care si-l asuma. Dar starea de fapt este alta. Rareori ne preocupa altceva decât mersul de ceasornic al treburilor zilnice, rareori observam, în multimea indistincta si galagioasa de la gura de metrou sau de pe trotuar, un astfel de personaj. Iar când se întâmpla, el cade rapid în anonimatul unei catalogari de tipul „om al bisericii“. Si câti dintre noi pot sustine sincer ca înteleg situarea calugarului în acest univers laic? Desigur, nici aici raspunsurile gata pregatite nu lipsesc. Exista o paleta foarte bogata de lucrari teologice, filosofice sau academice care discuta subiectul. Dar indiferent de variatatea acestor discursuri specializate, ele nu ne ajuta sa ne împrietenim cu un om în carne si oase. Cum obtinem o asemenea deschidere? O modalitate ar fi sa petrecem timp într-o manastire, sa intram propriu-zis în teritoriul sacrului, sa vedem lucrurile din interior. Dar, în genere, aceasta optiune pare inaccesibila, din numeroase motive. Cealalta metoda presupune o portretizare, adica descoperirea asemanarilor esentiale care ne aproprie de ipostaza calugarului si atenuarea diferentelor care par a fi mai vizibile.
    Fiecare portret are nevoie de cuvinte pentru a se cristaliza, de un proces de selectie si delimitare a nuantelor de sens. Este o întreprindere migaloasa, evitata deseori din comoditate. Pentru un modern, termenul „calugar“, care provine din slavona, nu mai surprinde adecvat realitatea antropologica spre care trimite. Dar situatia se schimba daca luam ca reper cuvântul „monah“: etimologic, el numeste o fiinta unitara, din grecescul monachos, respectiv monos. Acest înteles se face auzit si în termenul „manastire“, devenit opac prin utilizare curenta. Semantismul cuvântului grec monos ne evoca o persoana care încearca sa împace în sine doua dimensiuni distincte – rationalul (mintea) si emotionalul (inima) – sau care cauta sa depaseasca în-doiala inerenta oricarei forme de credinta, care se rasuceste integral spre divinitate. În aceeasi linie se poate vorbi de dobândirea unui acord profund între suflet si trup, între firea naturala si firea divina a omului. Prin aceste perechi notionale alunecam inevitabil în sfera crestinismului, al carui limbaj robust este menit sa asigure o explicatie totala pentru lumea în care traim. Iar daca miza nu presupune familiarizarea cu o perspectiva dogmatica, deconcertanta prin complexitatea sa, ci familiarizarea cu un mod de viata, cu o alegere individuala care-l scoate pe om din conditia laica si îl muta în cinul monahal, atunci ar fi indicat sa privim prin alte lentile lingvistice.
    Ne putem întreba de ce limba greaca exprima mai precis tema monahismului decât limbile slavone. Raspunsul îl gasim în documentele istorice: acest fenomen social a capatat amploare în Orientul Mijlociu, adica într-un areal geografic puternic influentat de cultura greaca, în perioada secolelor III-VI dupa Hristos. Ceea ce nu înseamna ca literaturile monastice nu cuprind texte redactate în alte limbi, cum ar fi limba copta, vorbita în Egiptul antic, sau cea folosita în Siria. În general, se considera ca aparitia monahismului este un eveniment istoric ce tine strict de crestinism, însa aceasta opinie ramâne inexacta. Lumea antica abunda în traditii monastice premergatoare momentului care poate fi numit „fuga în pustie“ (retragerea unui numar foarte mare de eremiti în deserturile egiptene si întemeierea unor comunitati de pustinici). Atât iudaismul, cât si diferitele orientari religioase orientale cunosc moduri de viata eremitice. Mai mult, exista cercetari recente care atesta documentar cristalizarea unor forme specifice de pustinicie în Siria, separate cronologic de transformarile sociale care au afectat teritoriul egiptean. Persista confuzia care face din modelul oficial al calugariei crestine, tributar Parintilor Pustiei, singurul tipar acceptabil. Studiile de specialitate au aratat cât de spinoasa este problema decantarii unor conduite legitime care sa corespunda vietii traite a primilor monahi si, mai ales, a urmasilor acestora. Spre exemplu, climatul unei anumite zone geografice si originea sociala a oamenilor care optau pentru calea sihastriei determinau în mare masura canonul lor comportamental. Un agricultor egiptean, ca om asezat si bun cunoscator al pericolelor desertului, va transfera conditiei monahale valorile care îl definesc: stabilitatea si prudenta. Un individ care alege pustinicia, dar vrea simultan sa-si pastreze libertatea de miscare, va fi tratat cu suspiciune de confratii sai. În primul rând, fiindca îsi risca viata, într-un spatiu torid si necrutator, iar în al doilea rând, pentru ca „vagabondeaza“, conform latinescului vagus care semnifica o deplasare fara tinta sau o stare de indecizie mentala. De aici contradictia cu tiparul prestigios al fiintei care se întregeste, care subordoneaza orice tendinta vointei de comuniune cu Dumnezeu. Daca ne mutam în spatiul siriac, mai degraba muntos, batut de vânturi si cutreierat de numerosi negustori (boskoi dupa denumirea lor siriaca), vom sesiza ca tiparul monahal se modifica. În acest caz, se practica forme excentrice de pustinicie, o situatie aparte fiind cea a faimosilor stâlpnici, iar practicile monastice itinerante sunt tolerate.
    De fapt, cuvântul itineranta poate deveni pentru sensibilitatea moderna o veritabila cheie de interpretare a temei. În acelasi registru cu termenul vagus apare si erraticus, „ratacire“, care ne duce la erratum, adica la eroare. Înca din fazele incipiente ale crestinismului se distinge între drept credinciosi, cei care îsi mentin calea, si necredinciosi, cei care cad în eroare, care umbla orbiti spre destinatii mundane. Acum putem sa întrevedem ce au în comun diversele forme de ascetism (askesis – „disciplinare“, „exersare“) care au însotit cultura umana de-a lungul istoriei. Toate propun metode de transformare a conditiei constitutive a omului, toate au rolul de a ne purifica si de a ne întari, pe scurt, sunt leacuri împotriva dezordinii teribile care ar guverna viata în absenta unui travaliu minimal de organizare. Daca meditam cu atentie la acest subiect vom constata ca omul se pierde realmente pe sine clipa de clipa, se desparte constant de ipostazele sale tranzitorii. De aceea, semnificatia termenului eranta este una radicala: nu o confuzie, la nivel psihologic, nici o ratacire, la nivel sociologic, ci o totala risipire, de ordin fiintial. Eranta – modificare neîncetata, imperceptibila si ireversibila a individului, la toate nivelele imaginabile – numeste conditia primara a omului supus mortii, a individului ca organism biologic. Cu alte cuvinte, fiecare îsi traieste, moment de moment, eranta personala. Aici se contureaza figura ascetului: acesta va fi un personaj atins de angoasa temporala si mânat de dorinta ferma de a-si schimba statutul existential, de a iesi din risipire si de a rasturna suprematia timpului, de a se aduna. Odata gasita calea monahala, eranta devine itineranta, iar fiecare gest al drept credinciosului capata sens, se înscrie într-o traiectorie transfiguratoare, într-o lenta prefacere launtrica ascunsa de ochii iscoditori ai curiosilor. Iar problema unei cai în viata ne preocupa, inevitabil, pe fiecare în parte. Acest fapt este surprins cu acuitate în cuvintele parintelui André Scrima: „Calea este un mod sintetic – purtator, evident, al unei pluralitati de sensuri – pentru a defini faptul, pur si simplu, al existentei noastre vazute în acelasi timp ca o enigma si ca un sens (în dubla acceptiune de „directie“ si de „semnificatie“). E o enigma pentru ca, fiind de strabatut, nu se reveleaza decât pe masura parcurgerii ei; iar maxima enigma o constituie capatul.“ Devine limpede ca exigentele respectate de calugar, departe de a fi coercitive sau formale, sunt de fapt trebuinte personale la care adera în deplina libertate, într-o stare de constiinta aparte.
    De aceea, în preajma unui monah, ar fi benefic sa ne gândim la meandrele si pragurile traversate de acesta, la virajele vietii sale, la motivatiile intime care-l poarta spre liman. Iar daca ne facem un pic de curaj, poate îl vom întreba despre drumul sau, poate vom afla cât de similare sunt hotarârile care ne pun în miscare. Cu diferenta ca monahul traieste experienta calauzirii, cea care îi da prilejul de a vedea dincolo de orizontul cotidian al vietii.