Interpretarea în psihanaliza culturală

S-a observat adesea că în psihanaliza aplicată sau culturală nu poţi avea acel feedback atât de necesar, chiar esenţial din partea analizandului. Motivul fiind unul simplu: „analizandul“ este aici o operă artistică (sau întreaga operă artistică) a unui autor, care este absent motivat. Opera nu îţi poate răspunde, confirma, transfera în demersul interpretativ psihanalitic. Cumva regretabil…
Însă, dincolo de eventuala complicare a discuţiei în acest punct (cât interpretezi opera, cât îl interpretezi pe autorul acesteia?), ar trebui observat că psihanaliza, cel puţin în ziua de azi, nu se mai bazează numai pe interpretare, ci şi pe relaţie (la drept vorbind, în pofida unor controverse contemporane, nu s-a bazat niciodată exclusiv pe interpretare). Istoric, relaţia psihanalitică a devenit tot mai importantă, devansând interpretarea şi ajungând, prin curente influente precum intersubiectivismul sau psihanaliza relaţională (şi în primul rând şcoala de la Boston), ori bioniene şi postbioniene (de pildă inovativul Antonino Ferro) la poziţii în care interpretarea rămâne mai degrabă un adjuvant (măcar în declaraţiile teoretice).
Nu doar o absenţă de principiu avem prin urmare în psihanaliza aplicată, cea a unei interacţiuni directe cu autorul/ opera artistică, ci şi o neconcordanţă istorică: interpretarea interesează şi serveşte azi mai puţin sau foarte puţin în psihanaliză, chiar în psihanaliza de divan (schematizez o tendinţă, pentru că există, desigur, diversitate sau „pluralism“ în psihanaliză, despre care se tot vorbeşte azi, şi în cadrul căruia se aleg aşa-zişii „freudieni“, indiferent cum ar putea fi un freudian definit azi, ori cei cu o abordare „ecumenică“, integratoare, precum recent dispărutul freudian Leo Rangell, fost preşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Psihanaliză).
Cu toate acestea, interpretarea reprezintă totul în psihanaliza aplicată (fie că se mărgineşte la operă ori calcă peste marginile operei în biografia autorului). Scopul îl reprezintă, desigur, îmbogăţirea semnificaţiilor, cu mijloacele psihanalizei, iar din acest punct de vedere, aşa cum s-a observat, hermeneutica psihanalitică este o necesitate prevestită şi înscrisă în istoria criticii de pildă literare. Apariţia psihanalizei ţine, aş spune, de o anumită sensibilitate a vremurilor noastre, iar psihanaliza culturală e pe aceeaşi pagină; iar, odată apărută, psihanaliza însăşi a influenţat vremurile.
Scopul îl reprezintă, prin urmare, nu doar îmbogăţirea înţelegerii, dar şi a afectului, a trăirii. Un demers de autocunoaştere, în cele din urmă, ca identificare şi proiecţie în operă. Prin analogie cu clinica, am putea spune ca avem doar contratransfer, aşadar fără transfer – dacă nu ar fi impropriu dat fiind că ne raportăm doar la operă, nu la o persoană prezentă (şi dacă nu am avea deja termenul consacrat de receptare).
Nu e un exerciţiu doar pentru criticii literari psihanalitici (dacă aceştia vor mai fi existând şi dacă vor fi existat cândva – exceptând câteva figuri notabile, precum Charles Mauron ş.a.), ci chiar şi psihanaliştii practicieni sunt interesaţi să se aplice la literatură, teatru, film şi la alte arte, nu doar pentru a le „psihanaliza“, dar şi pentru a se inspira şi limpezi în munca lor clinică (după cum ne încredinţează un studiu-sondaj francez al anilor ’60, care ne încredinţează că psihanaliştii consultă frecvent nu doar literatura de specialitate, ci şi literatura pur şi simplu – Dostoievski e aici reperul popular).
Iată cum ar trebui poate să vedem raportul dintre psihanaliza clinică şi psihanaliza aplicată – o analogie de care pe de o parte se abuzează şi care pe de altă parte nu se poate mărgini doar la observaţia că „pacientul“ absentează de pe divan. Psihanaliza clinică se axează azi foarte mult tocmai pe relaţie şi schimb în analiză, pentru schimbare şi vindecare terapeutică. Psihanaliza culturală presupune o relaţie univocă, în care semnificaţiile sunt utile şi produc schimbare doar pentru „analistul“ receptor.