Daniel Barbu, Republica absentă. Politică şi societate în România postcomunistă, Editura Nemira, Bucureşti, 2004
Tranziţia postcomunistă rămâne, la opt ani de la integrarea României în Uniunea Europeană, un moment care se presupune că i-ar fi pus capăt, un subiect insuficient explorat. Parţial, această insuficienţă este diminuată de lucrarea politologului bucureştean Daniel Barbu, care, alături de Cătălin Zamfir sau de Vladimir Pasti, printre alţii, pune pertinent în discuţie transformările structurale şi problemele aferente întregului fenomen. Dacă cei doi autori deja menţionaţi se ocupă de tranziţie din unghiuri sociologice, abordarea profesorului Barbu este diferită şi în acelaşi timp complementară: politologia.
O temă centrală a cărţii, enunţată şi analizată cu ceva timp înainte ca subiectul să capete vizibilitate în spaţiul public prin condamnarea publică a comunismului, consumată în 2006 – este aceea a anticomunismului de după 1989. O atitudine comodă, relaxată şi care îi exonerează de orice responsabilitate pe numeroşii intelectuali şi politicieni care o pun în practică. De fapt, aceştia sunt primii şi cei mai vocali denunţători ai comunismului datorită unui fapt simplu: încearcă să manipuleze opinia publică acreditând ideea că poziţiile pe care le deţin în prezent s-ar datora exclusiv meritului personal, nu regimului anterior. O întreagă mitologie anticomunistă a fost fabricată pentru a convinge românii că, pentru ei, comunismul a fost un produs exotic, de import, impus cu forţa cu ajutorul tancurilor ruseşti, fără să fi contat deloc autoritarismul politic tradiţional, dogmatismul şi maniheismul elitelor politice din perioada interbelică, care la rândul lor, au deprins aceste metehne de la generaţia anterioară şi tot aşa. Mai mult, politicienii şi intelectualii „se comportă astăzi ca şi cum ar fi fost în taină nişte democraţi chiar de la începutul carierei lor publice“, situat înainte de 1989 (p. 31).
Numai că cifrele contrazic anticomunismul vulgar. România a avut, în comparaţie cu celelalte state est-europene, cel mai mic număr de membri de partid în perioada interbelică, aproximativ o mie. Dar, până în 1947, înregistrase cea mai spectaculoasă creştere a numărului comuniştilor: de 710 ori! Comparativ, numărul comuniştilor maghiari se multiplicase în acelaşi interval cu 25, al comuniştilor cehoslovaci cu 16,2, al comuniştilor polonezi cu 40, al comuniştilor iugoslavi cu 26,6 şi al comuniştilor bulgari cu 83,7 (p. 90). Dincolo de pragmatismul care a ghidat, inevitabil, cea mai mare parte a întregului proces, rămâne totuşi o diferenţă colosală faţă de viitoarele „ţări frăţeşti“. Se pare că tocmai lipsa unei autentice tradiţii de stânga şi interesul multora dintre cei care au prosperat în timpul monarhiei de a se pune la adăpost faţă de „vigilenţa revoluţionară“ explică explozia numărului de comunişti români. Majoritatea populaţiei a acceptat cu pasivitate instaurarea republicii populare şi s-a gândit, probabil, cum să se adapteze mai bine noilor condiţii, nu cum să le conteste. Aşa că din anticomunismul istoric al românilor nu rămâne mare lucru.
Dar ce contează lipsa de veridicitate a faptelor, până la urmă? La fel ca antecesorul său comunist, „Politicianul român postcomunist nu are convingeri, ci doar ambiţii“ (p. 236). Dacă înlocuim politician cu intelectual public, înţelesul propoziţiei nu este deloc alterat. Iar ambiţiile lor sunt simple: măcar păstrarea, dacă nu extinderea privilegiilor dobândite în timpul comunismului. Astfel că, „paradoxal, aceiaşi anticomunişti de ultimă oră consideră că tot atât de normale erau, înainte de 1989, reprimarea repulsiei, complezenţa locvace faţă de regim, dorinţa de a supravieţui în orice condiţii şi refuzul de a adopta poziţii anticomuniste“ (p. 109).
Mai ales intelectualii publici au adoptat discursul anticomunist ca mijloc de augmentare a propriului capital de imagine. Conservatorismul rudimentar care transpare din cărţile şi din declaraţiile lor publice, chiar dacă rareori recunoscut ca atare, de cele mai multe ori aceştia catalogându-şi poziţia ideologică, cu un diletantism ludic şi nonşalant, drept liberalism – trădează o gândire schematică a cărei forţă persuasivă derivă mai degrabă din seducţie, din capacitatea de a emoţiona cititorul/ interlocutorul, nu de a-l convinge cu argumente raţionale. Sunt impuse discursiv, într-un câmp social extrem de complex, a cărui analiză necesită o serie de criterii ştiinţifice atent selecţionate şi aplicate, false dihotomii: mineri/ intelectuali, societate civilă/ putere, comunism/ anticomunism. Genul acesta de schematizare nu este doar inept, este şi periculos, deoarece situează „orizontul de aşteptare al societăţii“ într-un context tot mai „omogen“ şi mai „abstract“, lipsit de mize reale şi posibilitatea de a remedia, pe cât posibil, situaţia. Mai mult, atenţia este abătută de la problemele prezentului şi orientată în direcţia recuperării memoriei trecutului recent, iniţiativă care, oricât de lăudabilă în sine, nu se poate transforma într-o revoluţie morală aptă de a atrage direct după sine dezvoltarea ţării. E pur şi simplu imposibil să pretinzi memoriei acest lucru. În schimb, e foarte posibil să induci o anumită confuzie în cadrul opiniei publice, să o dezorientezi, în numele „democraţiei“, să îi compromiţi „mecanismele de auto-reglare“ – pentru a profita frumuşel de pe urma marasmului generalizat: „efectul final al ideologiei anticomunismului postcomunist este unul pervers: avertizată dogmatic că negocierea, compromisul, obligaţiile reciproce voluntar asumate pot fi acte morale reprobabile, societatea nu se mai poate orienta politic în lipsa unei vize ideologice acordată de autoritatea morală auto-instituită a «profesioniştilor» societăţii civile“ (pp. 111-112). Dacă ţinem cont că negocierea, compromisul şi obligaţiile mutuale sunt pilonii fundamentali ai inter-relaţionării în regimurile democratice, rezultă că acţiunile anticomuniştilor de serviciu obstrucţionează practic orientarea democratică a societăţii. Dar ambiţiile intelectualilor publici sunt prea mari pentru a pune preţ pe astfel de fleacuri, inclusiv pe totala inadecvare discursivă de care dau dovadă: „intelectualii rostesc, după căderea comunismului, acele cuvinte pe care ar fi trebuit să i le adreseze pe când se afla în plină putere. Ei au încercat să îndeplinească, într-o societate potenţial democratică, funcţia pe care au refuzat, de regulă conştient, să şi-o asume în societatea totalitară. Ei pot avea dreptate, şi au avut-o în numeroase situaţii. Dar această dreptate este construită pe impostură şi, ca atare, lipsită de orice capacitate de convingere“ (p. 119).
De obicei, unul dintre mijloacele de apărare preferate de către intelectualii anticomunişti, confruntaţi cu acuzele de mai sus, este acela al „rezistenţei prin cultură“. Refuzând să îşi „prostitueze cuvintele“, aşa cum plastic se exprima Gabriel Liiceanu într-o discuţie cu Herta Müller, câştigătoarea Premiului Nobel pentru Literatură în 2009 – şi publicând din când în când o carte „curajoasă“, cum ar fi, evident, Jurnalul de la Păltiniş, intelectualii anticomunişti de astăzi şi-ar fi făcut datoria civică, aşa cum şi cât au putut, şi înainte de 1989. Nu se ţine însă cont de faptul că unul dintre domeniile vizate cu predilecţie de către propaganda comunistă a fost tocmai cultura. Aşa că, invers, „ar fi poate mult mai nimerit să vorbim despre un asentiment prin cultură“ (p. 58). Atunci când ar fi avut ocazia să îşi dovedească civismul şi anticomunismul, sprijinind revolta minerilor de la Lupeni din 1977, sau a muncitorilor braşoveni, zece ani mai târziu, sau susţinându-i, într-un fel sau altul, pe autenticii disidenţi Paul Goma, Doina Cornea sau pe preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa, în ciuda trecutului său legionar, vajnicii intelectuali anticomunişti de astăzi au tăcut mâlc.
Mai departe, luptând împotriva ideologiei comuniste conform principiului „după război, mulţi viteji se arată“, vedetele intelectuale ale tranziţiei au reuşit, prin ieşirile lor publice agresive, să contribuie la re-coagularea şi, paradoxal, la întărirea fostei nomenclaturi comuniste, reunite în principal în cadrul Frontului Salvării Naţionale. Proiectul de societate propus de intelectualitatea de dreapta era însă cel puţin la fel de ideologic: interbelicul, idealizat până la refuz. România interbelică a fost orice, numai un model de democraţie, pluripartitism, dezvoltare socio-economică şi gândire critică nu. Astfel, observă Barbu, în loc să fie orientată înspre prezent, şi mai ales spre viitor, revoluţia se legitima prin raportarea la trecut, la un trecut deloc democratic, deloc dezirabil şi, în cele din urmă, imposibil de recuperat.
Pe lângă intelectuali şi politicieni, şi presa şi-a adus contribuţia la dezorientarea democraţiei postcomuniste. Erijându-se în portavocea opiniei publice, fără a ţine cont că nu există aşa ceva, ci doar o multitudine de opinii dispuse în funcţie de apartenenţa la diferite categorii sociale, profesionale, de vârstă ş.a.m.d., presa a intrat în contradicţie directă cu Parlamentul, singura instituţie care poate pretinde în mod legitim că reprezintă opinia publică românească la un moment dat. Şi tot presa, cea fidelă nou înfiinţatelor partide „istorice“, respectiv intelectualităţii de dreapta, a prezentat într-un mod cum nu se poate mai distorsionat condiţia muncitorilor în postcomunism. Orice pretenţii sau revendicări ale acestora pentru securitatea locurilor de muncă, pentru ameliorarea condiţiilor de muncă sau creşterea salariilor erau taxate automat drept nostalgie comunistă. Cum s-a întâmplat de altfel şi atunci când amplul proces de privatizare a resurselor statului, profund injust, era pus în discuţie.
În final, „republica absentă“ din timpul tranziţiei a fost posibilă pentru că atât politicienii, cât şi intelectualii nu au dorit să îşi orienteze eforturile în direcţia constituirii unui spaţiu public aflat într-un permanent dialog cu statul sau în direcţia transformării partidelor politice în curele de transmisie ale doleanţelor cetăţeneşti către putere, nu în organizaţii interesate în primul rând de propria bunăstare, de câştigarea unor poziţii cât mai avantajoase în administraţia de stat. Astăzi, în timpul tranziţiei europene, republica pare cel puţin la fel de absentă ca în timpul tranziţiei postcomuniste. Motivul e simplu: tarele elitelor nu par să se fi diminuat. Dimpotrivă. La fel ca intelectualii publici, „Oamenii politici nu îşi fac un nume prin ataşamentul faţă de o doctrină, prin calitatea programelor pe care le elaborează, prin vigoarea ideilor pe care le supun electoratului, prin angajarea responsabilă în efortul de construcţie instituţională. Carierele politice (pe care mulţi intelectuali publici le-au deţinut sau încă le deţin, n.m.) nu sunt decât rodul abilităţii de a manevra în interiorul propriului grup de putere, al energiei cu care sunt denigraţi adversarii, al rapidităţii cu care inteligenţa este convertită în şmecherie, al curajului de a nu-ţi păsa de soarta celorlalţi, al dispreţului faţă de împlinirea promisiunilor, al respectului plin de invidie pentru cel (deocamdată) mai puternic, al convingerii că realitatea se sfârşeşte acolo unde se termină şi interesele personale“ (pp. 249-250).