Pe blogul personal, Ioan T. Morar îsi scrie opiniile radicale despre informatorii securitatii. În viziunea domniei sale, „turnatorii au fost mai periculosi si, ca atare, sunt mai vinovati decât fostii ofiteri“ de securitate.
Noul conformism moral
În primul rând, trebuie sa remarcam perenitatea subiectului comunismului (institute de cercetare, o comisie prezidentiala a condamnat crimele totalitarismului autohton etc.). Ca o ironie, în schimb, cei care au profitat în acele vremuri tulburi, ale instinctului gregar, fie ei informatori sau fosti securisti, se simt confortabil si în democratie (arta camuflarii si a adoptarii culorii politice a mediului imediat este o tehnica învatata ireprosabil în patria oamenilor descurcareti). În al doilea rând, trebuie sesizata actualitatea spuselor profesorului Daniel Barbu, conform caruia în România postdecembrista exista un comod anticomunism postcomunist sau, ca sa îl citam pe autorul „Republicii absente“, „România… este dominata de un nou conformism moral si politic, ce se exprima în forma unui patos stereotip si conventional al denuntarii trecutului totalitar“ (Daniel Barbu, „Republica absenta. Politica si societate în România postcomunista“, Editura Nemira, Bucuresti, 1999).
De ce crede Ioan T. Morar ca cei care au informat sunt mai vinovati decât cei care au torturat, au anchetat, în definitiv au instituit teroarea? Pentru ca exista o diferenta esentiala, crede publicistul de la Academia Catavencu, „ofiterii de Securitate si-au asumat, pe fata, rolul“, în timp ce „turnatorul avea o viata dubla“, prin urmare, „daca stiai ca ai de-a face cu un ofiter de Securitate nu spuneai nimic din ceea ce ti-ar fi putut face rau“, iar „de turnatori nu puteai sa te feresti, mai ales daca erau abili“. Trebuie sa recunoastem modul original de a compara fetele raului. Adica acei românii ce-si rosteau nemultumirea fata de un regim, în opinia lor, criminal (spun asta, întrucât au existat si exista români carora comunismul nu le-a produs nici un fel de spleen existential, si nu ma refer aici neaparat la fostii aparatciki) si erau pârâti, apoi, în baza acelor marturii, erau anchetati, batjocoriti, umiliti, încarcerati sau chiar omorâti, ar trebui sa fie îngaduitori cu calaii (ei erau depozitarii raului, erau palpabili, îi recunosteai ca atare) si nemilosi cu delatorii (aflati pretutindeni, ei nu puteau fi evitati, camuflarea fiind esenta sarcinii lor)?
Ceausescu, Rautu, Chisinevschi
Un asemenea mod de a privi lucrurile nu este singular în societatea româneasca de dupa schimbarea de regim din 1989. Dimpotriva. Daca ar fi fost altfel, modus operandi pus în practica de CNSAS ni s-ar fi parut cel putin dubios. Numai ca ceea ce se întâmpla la Institutul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii reprezinta regula si nu exceptia dupa care se ghideaza societatea româneasca prin cei trimisi de ea acolo sa regleze relatiile cu trecutul comunist. Si CNSAS-ul, asemenea lui Ioan T. Morar, gaseste de cuviinta ca responsabili pentru relele trecutului sunt informatorii defunctei securitatii (practicile malefice ale acesteia se regasesc si în vremurile democratice, într-un mod mai soft, sa recunoastem), doar ei fiind cei chemati sa plateasca, într-o maniera simbolica, ce-i drept (supusi oprobriului public), pentru aproape 50 de ani de comunism.
Aparatul de partid, membrii securitatii, toti cei care au facut sa se propage si sa se perpetueze întreg raul generat de comunism nu au fost deranjati în nici un fel (ne gândim aici doar la tenebrosul Nicolae Plesita, a carui soarta lina i-a permis sa-si consume linistit pensia solida, platita si de urmasii celor carora le-a produs suferinta, pâna la adânci batrâneti). Protestele vizavi de o asemenea maniera de a ne raporta la comunism au fost sporadice si nesemnificative. Într-un raspuns la postarea lui Ioan T. Morar, Vladimir Tismaneanu scrie despre corectitudinea unui asemenea diagnostic, adaugând însa, absolut necesar, ca „informatorii au fost abjecta plastilina, masa unei vermine adeseori voluntare, dar arhitectii angrenajului diabolic, the masterminds s-au numit Dej, Draghici, Ceausescu, Rautu, Chisinevschi, Nikolski, Sepeanu, Pintilie-Pantiusa, Plesita, Vincze, Paul Niculescu-Mizil, Ion Stanescu, Emil Bobu, Postelnicu, Iulian Vlad“.
Informatorii fac reforma
Acum, la 20 de ani de la caderea comunismului, nici stigmatul de a fi fost informator nu pare sa mai aiba efecte nocive pentru cei în cauza. Daca „nimeni nu a fost împiedicat pâna acum de legaturile sale cu Partidul Comunist sa faca o cariera publica în România postcomunista“ (Daniel Barbu, op. cit.), este la fel de improbabil sa se produca un asemenea demers în ceea ce priveste delatorii sistemului. Spunând asta ma gândesc la doua exemple semnificative. Înversunarea depusa în apararea celui ce fusese un informator din vremea studiilor liceale, si ma refer aici la Sorin Antohi, a fost un semnal al reconsiderarii opiniilor în ceea ce priveste subiectul sensibil al turnatorului de profesie si a celui care facea asta part-time (turnatorii nostri sunt scuzabili comparativ cu turnatorii lor, o zicere evidenta în masura în care au curs valuri de cerneala pentru a o valida).
Pe de alta parte, o fosta turnatoare (delatiuni marunte, retributii modice), pe numele de cod Alexandra Stefanescu, fosta jurista la o fabrica de confectii din Drobeta Turnu-Severin, a fost aleasa în functia de presedinte al Consiliului Superior al Magistraturii (CSM). Numele ei nu este important. Important este ca la doua decenii de la revolutie, în semn de reconciliere pasnica, alaturi de membrii fostului Partid Comunist si ai Securitatii, acum este chemata sa faca reforma si tagma mult hulita a informatorilor securitatii.