Inevitabila revenire

MARIN IANCU, De la Silistea-Gumesti la „Cheia“ Rosetti, Dictionarul personajelor lui Marin Preda, Editura NICO, Târgu-Mures, 2013

 

Se întâmpla uneori ca profesori din învatamântul secundar sa-si depaseasca pur si simplu conditia de dascal (care, se stie, plafoneaza, de regula) pe care si-au asumat-o si sa devina, în timp, nu numai oameni valorosi ai catedrei, ci si seriosi cercetatori în domeniul lor, dând la iveala, când si când, carti în fata carora ramâi literalmente fara replica. Este si cazul profesorului Marin Iancu, autor unic, cred, al întregului set de manuale, de la clasa a V-a pâna la clasa a XII-a inclusiv. Aceasta este însa latura didactica a activitatii lui Marin Iancu, pentru ca el este, ca istoric literar, un reputat autor de volume dintre cele mai interesante. Stiu, de pilda, ca în momentul de fata el lucreaza febril la o carte despre „albatrosisti“, pentru care poseda documente literare de importanta relevanta. Însa marota stiitifica a profesorului doctor Marin Iancu ramâne opera lui Marin Preda, careia i-a consacrat mai multe solide studii. Nici cartea despre grupul de la „Albatros“ nu e departe de aceasta pasiune, daca nu uitam ca cei din jurul lui Geo Dumitrescu i-au stat în preajma lui Marin Preda, ajutându-l sa debuteze. Dupa ce în 1995 publica (în colaborare cu Andreea Vladescu), la Editura Festina, un volum „Marin Preda. Dictionar de personaje“, în anii urmatori (multi, cum se va vedea), ramânând în aceeasi sfera de interes, dar dintr-o perspectiva marcat filozofica, publica, la chiar Editura Academiei Române (Bucuresti, 2010), cartea intitulata „Marin Preda. Reflectii, amintiri, confesiuni“ Cu entuziasm nedisimulat, Eugen Negrici îi scrie un „Cuvânt înainte“, din care nu ne putem reprima impulsul de a cita câteva propozitii: „Autorul acestui «dictionar de idei» alcatuit în genul prestigioaselor culegeri «par lui-même» este Marin Iancu, un împatimit al operei lui Marin Preda care «a citit si rascitit, cu o staruinta si o neodihna în marginea nebuniei, a unei frumoase si atât de rare nebunii, absolut toate scrierile prozatorului (beletristica, amintiri, eseuri, confesiuni, articole, interviuri) pentru a extrage acele texte cu valoare de marturie care vorbesc, într-un fel inconfundabil, despre viata, istorie, politica, arta, morala, sentimente etc. Sunt nu mai putin de 2200 de texte ordonate tematic si distribuite alfabetic si care, oricum ar fi citite, metodic sau la întâmplare, îsi releva actualitatea si forta“ (p. 5). La rândul sau, într-un mic studiu intitulat „Actualitatea lui Marin Preda“, justificându-si initiativa, Marin Iancu subliniaza ca, fiind vorba de un „autor care traieste si scrie sub zodia filosofiei“, e normal sa i se evidentieze „larga disponibilitate… de a pune în discutie, sub semnul unui sir de interogatii, lumea, viata, logosul ca ontologie si morala a creatiei“ (p. 7).
Însa obiectul prezentelor note nu este „Marin Preda. Reflectii, amintiri, confesiuni“ (Editura Academiei Române, Bucuresti,2010). Am amintit cartea pentru ca – mi s-a parut – ea a fost semnalata si analizata, la aparitie, cu un oarecare deficit de buna-credinta.
Cartea care ne preocupa acum este intitulata „De la Silistea-Gumesti la «Cheia» Rosetti“. Dictionarul personajelor lui Marin Preda“, Editura NICO, Târgu-Mures, 2013. Autorul a simtit ca încercarea din 1995 era depasita din perspectiva achizitiilor facute între timp privind adâncirea întelegerii semnificatiilor filozofice ale personajelor lui Preda dupa experienta cartii aparute la Editura Academiei. Fata de cele doar 280 de personaje fisate în 1995, avem acum a face cu peste 800, adunate într-un tom masiv, format mare, de 600 de pagini.
E în afara de orice îndoiala ca revenirea la universul personajelor morometiene va fi avut drept mobil major fascinatia lui Marin Iancu fata de aceasta lume. Dar la fel de adevarata trebuie sa fi fost nevoia de a tine pasul cu mentinerea interesului cercetatorilor, de la o perioada la alta tot mai vizibil, „asupra teoretizarii personajului prin studii în care aprecierile critice integreaza diferite modele de interpretare, ajungându-se ca acesta sa fie definit, ca orice fapt estetic propiu-zis, printr-o complexa retea de concepte si demersuri interpretative critice“ (p. 5). Un punct nodal al nevoii de a reveni asupra personajelor morometiene – aflam din „Cuvântul înainte“, în fapt un adevarat studiu introductiv consacrat complicatei problematici a personajului literar – l-a reprezentat relatia, în afara careia proza nu fiinteaza, dintre narativitate si dinamica personajului. Altfel spus, tipologia aflata în urzeala textului literar asigura unicitatea, privita în întregul ei, a unei opere în comparatie cu oricare alta. Si aceasta, „indiferent de pregnanta ei literara, fie ca este personaj central, principal sau secundar, o simpla aparitie episodica, sau, pur si simplu, personaj de fundal, de-abia schitat“ (p. 5). Numai astfel – crede Marin Iancu si are dreptate – abordarea personajului în relatia lui cu naratiunea poate asigura oricarui mare creator referentul unui studiu comparativ cu alt mare creator, ajutându-l pe cititor (dar în primul rând pe specialist) sa descopere filiatii ( sau dimpotriva ) la nivelul literaturii universale. Într-adevar: una e sa oferi o selectie, un esantion dintr-un întreg si alta sa aspiri ( si chiar sa-ti reuseasca!) la exhaustivitatea lumii (umane înainte de toate) a unei opere literare încheiate.
Dificultati reale pare sa fi avut Marin Iancu privind criteriile ordonarii în carte a fiselor personajelor. La prima vedere, problema pare factice. Fiind vorba de un dictionar, cum altfel sa rânduiesti materialul continut decât alfabetic? Numai ca, fiind vorba de proza lui Marin Preda, lucrurile se complica. Antroponimul ales de autor figureaza uneori chiar în titlul romanului, caz în care evolutia si semnificatiile dezvoltate de atari situatii capata o anumita finalitate. Alteori însa personajul întregeste naratiunea cu un nume de împrumut, de obicei o porecla dobândita într-o împrejurare oarecare – ea însasi semnificativa – si atunci autorul dictionarului e pus în încurcatura. Marin Iancu îsi pastreaza, de aceea, convingerea, fara umbra de concesie, ca sistemul de ordonare alfabetica „a personajelor poate fi supus oricând unor eventuale modificari“.
Însa ceea ce trebuie retinut cu deosebire în noua editie a „Dictionarului…“ nu este rezolvarea, într-un fel sau altul, a dificultatilor pe care autorul unei astfel de lucrari si le asuma, ci noutatea cu care vine. Iar ce aduce nou tomul de 600 de pagini al lui Marin Iancu este adâncimea psihologica a caracterizarilor, constructiei, esentializarii tipologiei morometiene în relatia ei indestructibila: adâncime psihologica imposibila, probabil, fara „despuierea“ întregii creatii prediste, fie ea narativa sau reflexiva, împrejurare în care abordarea acestei creatii sub specie filozofica în cartea de la Editura Academiei Române (2010) va fi jucat un rol decisiv. În rest, prezentarea personajelor uzeaza de toate procedeele de constructie a acestora: portret fizic/moral, atitudini/gesturi/fapte, dialog, parerea altor personaje (evident, a autorului), autocaracterizari etc, etc: toate însa topite într-o viziune asupra personajului respectiv, ca rezultanta a locului, functiei „filozofice“ si aportului lui la constituirea naratiunii în care apare.Sunt si alte aspecte care depasesc, prin forta obiectului analizat, intentiile autorului. În „Cuvântul înainte“, Marin Iancu descrie ( i se pare nefiresc sa n-o faca!) structura fisei unui personaj. Numai ca realitatea concreta a unui personaj oarecare, prin bogatia lui de semnificatii, (chiar sau, poate, mai ales când e vorba de unul episodic ) nu-i permite sa respecte întotdeauna aceasta structura. Cu atât mai mult cu cât, oricât de abundenta s-ar dovedi exegeza „morometiana“, aceasta nu se vadeste mereu operanta în actul participarii personajelor la desavârsirea naratiunii lui Marin Preda.
Supratitlul „Dictionarului…“, „De la Silistea-Gumesti la «Cheia»Rosetti“, este explicat de autor prin existenta în proza predista a celor doua axe/niveluri/planuri: „nivelul societatii patriarhale si cel al civilizatiei orasului“( p. 6, s. aut.), ceea ce vrea sa spuna ca lui Marin Preda nu i-a fost indiferenta – dimpotriva! – evolutia societatii românesti, ca n-a putut ramâne cu niciun pret prizonierul unei viziuni pasuniste. Atâta doar ca în actul (chinul) creatiei, cele doua planuri n-au avut aceeasi pondere: nu a fost întâmplator ca departarea în timp fata de lumea din care plecase l-a ajutat pe Marin Preda sa se obiectiveze atât de convingator de realitatile rurale (al doilea volum din „Morometii“ e, cum se stie, publicat la distanta de 12 ani – 1967, fata de primul-1955 ) si sa faca saltul perfect plauzibil din Poiana lui Iocan în „Cheia“ Rosetti. Dupa cum n-a fost întâmplator faptul de a fi rescris de câteva ori– chinuindu-se îngrozitor: personajele nu pareau firesti si, prin urmare, nici celelalte „ingrediente“– romanul „Risipitorii“ în care viata parea „sa evolueze în cerc“ si detasarea de ea sa nu fie posibila. De îndata ce însa în rosturile unui roman citadin („Delirul“ ori „Marele singuratic“) patrundeau personaje din celalalt plan, rural, lucrurile reintrau în normal. A fost, altfel spus, nevoie de pretul platit în „Risipitorii“ pentru ca detasarea de lumea morometiana prin „Marele singuratic“, „Delirul“, sa devina deplina si actul creatiei „sa functioneze“ fara obstructii în „Cel mai iubit dintre pamânteni“, personajele participând, aici, nestingherite, la desavârsirea tramei epice si la „demonstratia urmarita de textul“ propriu-zis al romanului.
Cartea beneficiaza de un „Index de personaje“ si, în plus, de o schita de încadrare tipologica („Lumea personajelor lui Marin Preda“). Aceasta schita urmareste, pe cât întelegem, sa completeze sintetic ceea ce ne prezentase, în detaliu, descrierea constructiilor si relevarea semnificatiilor fiecarui personaj, în relatiile lui, uneori nenumarate, cu altul/altele. Numai ca, adesea, criteriile se dovedesc neîncapatoare, astfel ca un personaj mai complex apare sub mai multe criterii. Alteori, doua-trei personaje nu stau comod în acelasi criteriu din motive de incompatibilitate caracteriala, sa zicem. Este cazul, de pilda, unui grup de trei personaje feminine (Guica, Catrina, Matilda), asezate, toate , sub acelasi criteriu de tipologie si reprezentare: „Ipostaza feminitatii malefice“. Cum – ne putem întreba –  poate sta Catrina Moromete alaturi de Matilda (din „Cel mai iubit dintre pamânteni“) când este limpede ca pe Catrina mersul strâmb al vietii de familie o înraieste, Matilda fiind, în schimb, congenital malefica. Am ales, evident, un exemplu mai mult sau mai putin la întâmplare. Schita de încadrare tipologica îsi pastreaza, însa, întreaga, utilitatea, de vreme ce unele „fise“ devin adevarate studii tipologice, trecând, uneori de 10 si chiar 20 de pagini.
Din lipsa de spatiu, cum zice Marin Iancu, „bibliografia generala este inclusa la capitolul «Note si comentarii», astfel încât lucrarile de istorie si critica literara din care au fost selectate aprecierile critice nu au mai fost reproduse sistematic într-un corpus aparte“ (p. 9). Oricum, am identificat peste 140 de titluri (unele de tot recente: august, 2012, de pilda), ceea ce înseamna ca autorul a parcurs cvasitotalitatea bibliografica, inclusiv pe aceea care va fi constituit documentatia lui Marin Preda pentru romanele istorice (ma gândesc în primul rând la „Delirul“, dar nu numai).
Stapânind cu siguranta un material imens (opera predista în totalitatea ei plus bibliografia aferenta), dar mai ales asumându-si eforturi ce s-ar fi cuvenit depuse de o întreaga echipa de cercetatori pentru a-l valorifica, Marin Iancu pune la îndemâna cititorilor (nu numai a specialistilor!) un instrument de lucru (si de informare) de incontestabila valoare, sistematizând texte risipite pe mai mult de jumatate de veac. Banuim ca Editura NICO nu-si reprezinta prea clar ce carte a pregatit si tiparit si va trebui sa-si sporeasca tirajul pentru a face fata comenzilor. E vorba – nu-i asa? – de cel mai reprezentativ prozator al celei de a doua jumatati a secolului al XX-lea.