Nu aveam nici o intenţie să vă plictisesc, din nou, cu un subiect despre care am mai avut ocazia să vorbesc, aici, în paginile Culturii: „muzeul comunismului“. Dar nu am încotro: realitatea mă obligă să nu rămân nepăsător la valul de ignoranţă, incultură, inconştienţă, laşitate şi populism care se revarsă dinspre băncile Parlamentului.
Aşa după cum ştiţi, de ani de zile, se tot discută în mediile intelectuale şi politice (am zis şi politice) despre necesitatea unui „muzeu al comunismului“. Am pus ghilimelele de rigoare, pentru că sintagma este folosită până la epuizare, dar fiecare înţelege ce vrea din ea. Nu vreau să reiau acum opiniile pe care le-am tot auzit, în ultima vreme, şi nici pe ale mele. Dar mă văd nevoit să discut despre un proiect de lege, adoptat, deja, de Senat şi trimis pentru dezbatere la Camera Deputaţilor care, în acest caz, este, evident, camera decizională. Aş vrea să cred că proiectul nu va ajunge lege, pentru că, oricum, va fi inaplicabilă. Dar să o luăm pe îndelete…
La 17 martie 2015, senatorul Sorin Ilieşiu (nu are nici o importanţă apartenenţa lui politică, pentru că, din 2012, de când a devenit parlamentar, a ajuns, acum, la al treilea partid, lăsând la o parte obişnuita apartenenţă la PCR, în perioada 1978 – 1989, şi stagiul petrecut în Uniunea Forţelor de Dreapta, în 2000 – 2001) a depus la Biroul Permanent al Senatului o propunere legislativă „pentru condamnarea totalitarismului comunist şi pentru cultivarea memoriei naţionale antitotalitare“, solicitând ca propunerea să fie dezbătută în procedură de urgenţă (ceea ce s-a şi aprobat). Carevasăzică, după 25 de ani de aşteptare, sosise, cu adevărat, momentul să nu mai lăsăm necultivată memoria naţională antitotalitară! Am tot repetat în minte ultimele trei cuvinte, încercând să înţeleg cum vine de se leagă cu memoria asta antitotalitară, dar nu am reuşit. Am citit, de mai multe ori, varianta de text originară şi, mărturisesc, am oscilat între râs şi plâns. Nu voi reproduce acest uriaş galimatias, întins pe trei pagini, de-a lungul a şapte articole de lege. Textul pare scris de cineva care nu a citit, în viaţa lui, o lege, darămite să mai fi şi conceput vreuna. Şi nu vreau să credeţi că îl acuz pe domnul senator de ceva, atunci când spun că nu ştie să scrie legi (deşi, faptul că textul are şi greşeli gramaticale, m-a cum pus pe gânduri); nu e nici un păcat în sine. Dar, măcar din respect pentru bieţii funcţionari publici de la Consiliul Legislativ şi de la Guvern, care au fost obligaţi să analizeze textul, ar fi fost util ca un om ca domnul Ilieşiu (altfel, cu un doctorat magna cum laude şi cu o carieră de conferenţiar universitar în spate) să se fi adresat unor jurişti cu pregătire de absolvent codaş de facultate de Drept. Trec şi peste faptul că textul expunerii de motive (un eseu lacrimogen de cinci pagini, cu referinţe la Milan Kundera, George Santayana, Călin Popescu- Tăriceanu, Victor Ponta, Valeriu Zgonea, Ioan Chelaru, Alexandru Zub, Ioan-Aurel Pop şi Klaus Iohannis) este mai lung decât iniţiativa legislativă. Important este faptul că, la 23 aprilie 2015, Consiliul Legislativ a dat un aviz favorabil, întins pe patru pagini, în care amendează, practic, întregul text al propunerii legislative.
Fără să mai lungesc vorba, am să vă rezum amintita înjghebare şcolărească. În primul rând, textul propune ca Academia Română să elaboreze un raport „pentru condamnarea totalitarismului comunist şi pentru memoria naţională antitotalitară“. Cu alte cuvinte, senatorul nu vrea să impună Academiei să cerceteze ceva, ci să condamne ceva. Eu n-am mai prins adunările de înfierare a comportamentului mic-burghez, dar îmi imaginez că, şi în acele cazuri, tot aşa se proceda. În plus, Academia ar trebui să îşi cântărească bine cuvintele, pentru că raportul va trebui să însumeze „aproximativ 300 de pagini“. Grijuliu, să nu îi obosească prea tare pe academicieni, iniţiatorul de lege le spune şi cum trebuie să sune textul pe care îl va avea drept motto raportul: „Să nu uităm crimele comuniste, pentru ca acestea să nu se mai repete niciodată!“. Sigur, veţi spune că ar fi fost mai simplu ca domnul Ilieşiu să scrie singur raportul şi să îl anexeze la textul propunerii legislative, ca să nu îşi mai bată academicienii capul, dar iniţiatorul nu a vrut să meargă atât de departe. În schimb, toate manualele de istorie care urmează să fie publicate, vreodată, de acum şi până la sfârşitul vremurilor, vor trebui să includă o versiune „concentrată“ a raportului, „de 10 – 15 pagini”. Vă scutesc de enumerarea multor obligaţii care revin mai tuturor autorităţilor publice din România, dar nu pot să mă abţin să nu observ că cineva urmează să se ocupe şi de traducerea raportului în maghiară, engleză, franceză, germană, spaniolă, rusă şi chineză (în această ordine). Partea cu adevărat dureroasă abia acum vine! Se va înfiinţa „Muzeul naţional al totalitarismului comunist”, care va cuprinde două secţii: „Memorialul represiunii comuniste” (care va fi situat în celebrul Fort 13, despre care articolul de lege ne şi precizează că se află în comuna Jilava „la 10 km de Bucureşti”, asta, că să nu se gândească, Doamne fereşte, Ministerul Culturii să găsească vreo altă comună Jilava, şi să facă muzeul în altă parte) şi „Memorialul ideologiei comuniste” (amplasat în Palatul Parlamentului). Cu alte cuvinte, viitorul muzeu urmează să fie compus nu din două secţii de muzeu, ci din două memoriale (care sunt altceva decât muzeele, dar nimeni nu s-a născut învăţat). Iniţiatorul pierde mult din preţioasa lui energie, detaliind modul în care trebuie elaborat caietul de sarcini pentru concursul vizând viitorul muzeu şi pentru concursul în urma căruia se va numi directorul general al muzeului. Totul urmează să fie făcut la galop, astfel încât Memorialul ideologiei va fi deschis la 31 decembrie 2015, iar Memorialul represiunii la 15 mai 2016… Mi-am lăsat imaginaţia să zburde şi m-am gândit cum se va înghesui tot parlamentarul român, în noaptea de Anul Nou, să viziteze Memorialul ideologiei. Aici, scriitorul (nu eu, ci domnul senator) se odihneşte în ceea ce priveşte naşterea muzeului şi atacă o altă temă: se înfiinţează „Monumentul naţional al victimelor totalitarismului comunist”, care nu este altceva decât o cruce din oţel, similară cu cea de pe Caraiman, „pentru ca impactul vizual să fie pregnant inclusiv de la depărtare”, şi care va fi amplasat „în centrul intersecţiei de la Piaţa Universităţii din Bucureşti”, după cum narează alineatul (1) al articolului 5. Nu mai reproduc textele de pe soclu, pentru că am fost mesmerizat, citind următoarea precizare: „Pe Cruce vor fi montate 40 de becuri puternice, care vor rămâne aprinse fără întrerupere, zi şi noapte, în memoria victimelor. Semnificaţia numărului 40 este legată de Ziua Deţinuţilor Politici Anticomunişti care este celebrată de Ziua Celor 40 de Sfinţi Mucenici ucişi pentru că au refuzat să renunţe la credinţa creştină. Crucea va fi flancată de drapele naţionale ale României”. Vă scutesc şi de amănuntele despre semnificaţia zilei Înălţării Domnului, deşi textul de lege menţionează că aceasta a avut loc „la 40 de zile după Înviere” şi conchid că monumentul va fi inaugurat la 9 iunie 2016.
Nici nu ştiu dacă să regret că nu am spaţiu tipografic şi timp ca să vă înşir toate precizările textului ilieşian. Oricum, cred că v-aţi făcut o idee despre ce e vorba. Aparent, oricine s-ar aştepta ca o asemenea propunere legislativă să primească avize negative de la comisiile permanente. Ei bine, nu a fost aşa. Comisia pentru drepturile omului, culte şi minorităţi a dat aviz favorabil (cu unanimitate de voturi!) fără amendamente, încă din 3 iunie, iar Comisia pentru cultură şi media a avizat favorabil textul, la 9 iunie 2015, cu un singur amendament, prin care înfiinţarea muzeului ar trebui să respecte prevederile Legii muzeelor şi colecţiilor publice nr. 311/2003. Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări (nu râdeţi, chiar aşa se numeşte!), fiind sesizată în fond (nu am înţeles de ce ea, şi nu Comisia pentru cultură), a formulat, la 22 iunie 2015, raport de admitere, cu 19 amendamente. Nu le mai înşir pe toate. Important este că s-a ales praful de toată descrierea muzeului, dar, în schimb, a fost păstrată cea a monumentului. Totuşi, cu generozitate, senatorii jurişti s-au gândit să ofere Ministerului Culturii şi posibilitatea de a organiza un concurs pentru „proiectul Monumentului“ (monument descris, de altfel, minuţios, ceva mai înainte, cu excepţia faptului că nu ni se spune dacă va fi orientat nord – sud, est – vest sau se va învârti ca o giruetă, în bătaia vântului). Astfel blindată, iniţiativa legislativă ajunge în plen, unde este dezbătută în zilele de 29 şi 30 iunie. Cu greu, se decide reexaminarea propunerii, de către Comisia juridică. La 16 septembrie, noul raport este aprobat, tot cu 19 amendamente, modificate fără să se schimbe nimic, cum ar spune Farfuridi. În fine, la 22 septembrie, cu 57 de voturi pentru, patru contra şi opt abţineri, Senatul aprobă propunerea, care devine proiect de lege şi este trimisă la Camera Deputaţilor. Textul adoptat este ceva mai puţin inept decât cel iniţial, dar fondul rămâne acelaşi.
Ce a putut determina 57 de oameni, altfel, foarte mulţi dintre ei, probabil, inteligenţi, să aprobe un text care este mai apropiat de discursul lui Caţavencu, decât de o lege? Ce i-a făcut pe aceşti oameni să piardă multe ore din viaţa lor, pe banii noştri, ca să dea undă verde unei asemenea însăilări jalnice? Mulţi dintre ei au votat proiectul, doar pentru că fac parte din acelaşi partid cu iniţiatorul, fără să citească textul, fără să asculte dezbaterile, fără să le pese ce se întâmplă şi ce urmări ar putea avea o asemenea parascovenie. Câţiva, poate, sunt destul de needucaţi, încât să fie chiar fascinaţi de posibilitatea ca în mijlocul intersecţiei de la Universitate să se înalţe ditamai crucea oţelită şi strălucindă. Sunt, printre ei, destule victime ale prostului-gust, ale ţopeniei şi manelismului care fac ravagii în societatea românească, pe scurt, ale inculturii. Dar cei mai mulţi, cred, au votat o asemenea prostie, doar cu gândul la electorat: nu dă bine să te pui rău cu Biserica şi, în plus, să zici că nu orice aiureală care se pretinde „anticomunistă“ are şi o valoare reală. Cu alte cuvinte, toţi aceşti 57 de parlamentari au votat astfel dintr-o mulţime de motive. Laolaltă, ele sunt subsumate iresponsabilităţii şi inculturii. Îmi fac singur curaj, gândindu-mă la Zoe: „fii zelos, asta nu-i cea din urmă Cameră!“.
Autor: Virgil Ştefan NiţulescuApărut în nr. 535