Incantatiile simplitatii

Dan Coman, Parohia, Editura Cartea Româneasca, 2012, 160 p.

În „Parohia“ lui Dan Coman creuzetul în care fierb împreuna proza si poezia a dat în foc. Si din aceasta fascinatie a preaplinului de lirism precipitat cu notele obiectivului/obiectualului, marcat pe firul de batatura cu un misticism luat peste picior si permanent înlocuit cu încapatânata culoare a realului, se naste o „epopee“  a notatiei frugale si a universurilor (doar aparent) simbolice, descrise ca amagiri continue.
Vara, iarna, vara, toamna…
Aici lumea se consuma prin lentila unui „copil“ de treizeci de ani, ale carui „confesiuni“ mereu fugarite dau seama despre Ninia si animalele ei adunate în gramajoare, despre mama care stie ca „nu suntem nimea-n sat/drum“, despre tatal cu reveranda pâna în pamânt, care „nu zice sniciodatat nimic“ si care asculta meciurile noaptea, pe furis, despre fratele mereu legat cu sfoara la picior, despre oamenii speriati si cadavrele coborând pe apa, ca marturii ale istoriei „din afara“, despre fum, cimitir, iarna, vara, toamna, despre monotonia radioului, dar si despre (anti)ritualuri – toate agatate în geamlâcul unor existente interioare si exterioare aranjate de-a valma, întocmai dupa principiul unui bizar aleatoriu.
De altfel, înainte si dupa acest meeting cu formalitatile casnice în care tatal manânca lânga fereastra si mama solicita vehement o stabilizare mundana („Trebuie sa te însori“), tentatia de a cauta sensul „pe dos“ al titlului, ca într-o ghicitoare, e aproape irezistibila. Între „vara“, „toamna“ si „iarna“ (pretinsele capitole-anotimpuri) dintr-un sat nenumit care sufera de apatia istoriei se desfasoara gestualitatea regizata a unor (cvasi)banalitati în care, aproape blagian, cititorul ar putea avea senzatia ca poate adasta pe un podmol de fum.
Nu întâmplator, structura volumului pare o jonglerie fina, ironica în simplitatea ei ludica. Evocarea hipnotica, în cadente rememorative, în care titlurile sunt mai degraba false traiectorii cronologice (sau nu), ascunde în spatele acestei aparente de temporalitate sparta cu arome de pseudo-jurnal, imprevizibila si cruda metamorfoza a unei lumi dominate (la suprafata) de senzatia stagnarii.
Pe de alta parte, stilul fascinant prin nehotarârea optiunii definitive pentru proza sau poezie, confera o libertate netarmurita de a face totul si nimic cu formele, cu spatiile, cu timpurile, cu oamenii si cu cititorii, ceea ce determina, implicit, angrenarea într-un joc ale carui consecinte functioneaza aproape abisal, ca un mecanism rasucit. Poeticitatea imagistica, gestuala, de criza existentiala, imaginile lumii satului care plutesc/pluteste într-o deriva atenuata de un ritm sacadat în fluiditatea lui, marcheaza anumite momente scenice, astfel ca, pe principiul schematismului unui scenariu de film s-ar putea spune ca „acum mama face…“, apoi „în coltul camerei tata nu zice“, „ în fundal Ninia gângureste“, „în prim-plan eu sunt“.
„Pamântul  (ne)fagaduintei“?
De aceea, satul lui Dan Coman pune sub semnul întrebarii o vesnicie utopica si atopica, pentru ca  Eului poetic-prozastic îi place sa se scalde în apele dulci ale unei lumi cunoscute, si cum familiarul e cel mai distorsiona(n)t domeniu, el poate fi atacat în toate tonalitatile si gamele disponibile, inclusiv (si mai ales) pe cele neacordate. Totul sub cea mai subtil tesuta masca a misticismului buf al lumii satului, patriarhala (sau, mai degraba, matriarhala?!) si „parohiala“.
În aceasta civilizatie evident (anti)simbolica, unde fumul jertfelor catre divinitate devine fumul unei tigari degustate în clopotnita alaturi de Ninia, sunt extrapolate trairile unui arhetipal care nu se sinchiseste de propriile fracturi sau goluri, prin care se vad foarte clar insinuarile insidioase si insistente de „real“ iminent. Totusi, de unde-a rasarit, hic et nunc, asta lume-enclava, fara pretentii, cu ceremonii funerare sau nuptiale desfasurate în secvente ce nu au nimic de-a face cu stravechile credinte? Mai degraba pare ca izvoraste tocmai în mijlocul incomoditatii de a te lipsi de bataia clopotului si de iubirea pentru acele fiinte senine capabile sa traseze drumul atât dinspre cer, cât si dinspre pamânt.
În paralel, exista în acest excurs ironic o adevarata transcendenta concretizabila, caci presupusul „Deus otiosus“ al acestei „religii“ e el însusi ridiculizat, obligat sa primeasca mortii nepomeniti si juramintele de o clipa. Creditul acordat redemptiunii pare sa fie infim, credinta nefiind decât un artefact existential, o formalitate îndeplinita numai dintr-o superstitie frivola. Pentru cine se trag cu adevarat clopotele, si pentru cine se rostesc cu adevarat rugaciunile? Pentru ca înmormântarile, priveghiurile, slujbele de duminica, nuntile, spovedaniile nu sunt, dupa cum postuleaza Dan Coman, decât forme într-o continua golire de continut.
De pilda, cu ocazia slujbelor duminicale, o masa de oameni bolboreseste întru anti-individualitate, contopire brusca si agresiva într-un amorfism iremediabil, dupa cum sugereaza si lista de „stramosi“ care au, aproape inevitabil, aceleasi nume: „Ion, Vasile, Ion, Petre, Viorica, Maria, Maria, Ion, Pavel, Saveta, Raveca, Raveca, Stefan, Ion, Stefan, Rafila, Eugenia, Petru, Ion, Ion, Vasile, Raveca, Vasile“. De aici si straniul sentiment de non-apartenenta, ca si cum omul ar fi toate numele de mai sus, parca dintr-un moft al hazardului care amesteca identitatile la întâmplare, fara prea multa inspiratie, lâncezind într-un spleen taranesc (daca exista asa ceva) al i-memorialului.
Sarabanda spiritelor feminine
Ninia, fiinta spectrala a Spiritului-Femeie, înconjurata tot timpul de animalele „împartite în gramajoare egale, cu mirosul acela usor de pufuleti“, reitereaza ideea unui scenariu erotic, parodiind parca linia basmelor clasice care preferau figura eroinei oropsite sau obligate a trai în singuratate: „schioapa naibii“.  E putin bizar însa cum iubirea pentru Ninia, ne-vorbita si chiar infantila la început, capata accente concrete doar prin vaccinul lecturii, doar prin (re)medierea artificialului, per a contrario vivisectia afectiva fiind nu un proces interior, ci unul determinabil exterior. Literatura îl joaca pe degete pe acest Orfeu care si-a aruncat poeziile în foc (la somatia mamei: „termina cu prostiile, sa nu te mai prind ca scrii asa ceva“) si caruia Euridice nu-i este permisa nici macar printr-o ipoteza textuala, necum în virtutea „normelor“ sociale sau interioare: „Domnisoara, n-ati vrea sa ne tutuim?“
De la jocurile de fotbal, întâlnirile (aproape) secrete pe câmp, rastimpurile petrecute în clopotnita, permanenta raportare la mama Niniei (un soi de paria în mica lume a satului) si pâna la „sechestrarea“ animelelor fetei, în vederea unei altfel de initieri, aceea nuptiala – toate elementele conduc la o aparenta maturizare, evolutie spre o asa-zisa libertate interioara, paralela, în final, cu libertatea sociala si politica (revolutia). Depasirea partiala a sufocantei dominatii materne („Dar de însurat, dragul mamii, musai sa te-nsori“) evoca o oarecare stabilitate în vederea unei integrari viitoare, care intra însa în categoria „va urma…“
Nu mai e, atunci, hazardat tot ce se „întâmpla“ în acest „somewhere over the rainbow“ al lui Dan Coman, intonat ca solfegiu ironic la utreniile si vecerniile din clopotnita în care nu Dumnezeu e prezent, ci, mai curând un potential Iisus perimat, care comunica printr-un suierat de cucuvea, si pentru care Maria Magdalena si Maria-Fecioara se contopesc. De aceea, glasul mamei si fluieratul Niniei sunt doar doua tonalitati alternative, conturând un imposibil si ispititor regressus ad uterum negociat de pe butucul din curte, prin gard, cu câteva pietre si foi de trifoi. Ritualuri sentimentale?!
Praguri
E interesant cum, din când în când, ca o întepatura a „prezentului“, pe batatura textului apar firele „regimului“, care, cu o prefacuta comoditate demna de invidiat, apare numai în bresele textului, simulând un act de prezenta si-atât. În realitate, mecanismul functioneaza mai degraba ca o inflitrare mentala, un laitmotiv latent al textului, care-si contempla propria obscuritate, propria punere în abis, fara sa cârteasca. Scoala ca sistem precar, aspectele materiale ce definesc viata cotidiana în timpul dictaturii (mâncarea sau lipsa ei), imuabilitatea (?) religiei, proasta conservare a ritualurilor si luarea lor în derâdere, amintirea camioanelor urcând în munte, colonelul Mîrza care nu reprezinta altceva decât o marioneta bine condusa de sforile regimului – toate acestea creeaza o panorama istorica subtil topita în materia textului.
În consecinta, autorul alege cu rafinament estetic modul de dispunere a „planurilor“ palimpsestului, ce nuante umane sa foloseasca, din ce unghi sa se aple(i)ce lumina asupra personajelor, încât, la prima vedere, n-ar parea ca fiintele care se tot plimba prin „parohie“dintr-un colt într-altul, într-o relatie mai mult sau mai putin implicata cu Celalalt, sunt de fapt, propriile lor oglindiri, deformari pictate cu o mâna exersata tocmai în a lasa aparenta stângaciei verbale. Ninia-fata lui Mîrza-mama-femeia care-si striga iepurele, precum si  asa-numitul „anti-erou“-tatal-fratele-Mîrza jongleaza ipotetic pe aceleasi paliere ale lantului fictional. Restul sunt aparitii fantasmatice, episodice, interrelationarile sunt lasate în suspans, o pasiune pentru nerezolvarea continua a acordului dominând cartea, ca si cum am fi invitati sau lasati sa continuam singuri textul.
Dan Coman pare a fi pasionat de o poetica a clipei, a momentelor transcrise cu lejeritatea prozei impregnate de lirism tocmai în acele cuvinte care n-ar fi putut nicicând suscita vreun interes. Cu minimum de cuvinte, de pamânt, de suflet, de timp si de oameni, „parohia“ devine expresia unei dilatari si a unei contractari permanente, în asa fel încât orice spovedanie îsi gaseste loc în cele putin peste 150 de pagini ale cartii. Totusi, dincolo de acest farmec ce însoteste lectura, forta imagistica a „Parohiei“ e mult diminuata de preferinta pentru notatia realista, astfel ca expresivitatea se cade cautata în rezervele ascunse ale textului. Însa nu se stie daca acest jumatate-roman-jumatate-poezie nu e cumva (doar) o încercare de a depasi unele limite ale formalismului expresiv(ionist), ca o conditie de fond a scriiturii lui Dan Coman, si tocmai de aceea relativ îndoielnica din punct de vedere al finalitatii. Ramâne de vazut în ce directie va evolua aceasta mutatie de perspectiva si care sunt subterfugiile pe care le propune.