Nu prea par adevarate, în cazul poetului Nichita Stanescu, vorbele optimiste ale lui G. Calinescu dupa care adevarata viata a scriitorului începe dupa moartea lui! Dar este sentinta marelui critic una chiar asa de optimista? În realitate, odata cu moartea marelui scriitor începe lupta de supravietuire si dificila, nesigura lui posteritate. Aceasta, posteritatea lui Nichita Stanescu, este cu mult mai putin impunatoare decât uriasa autoritate profesionala cu care si-a dominat jumatatea de secol în care a trait (1933 – 1983). Are si posteritatea groparii ei. Cei mai multi dintre acestia au asteptat ca poetul sa moara spre a-l vârî numaidecât în patul lui Procust, taindu-i picioarele, daca nu si capul. În viziunea hiperbolic-sarcastica a unuia dintre ei, dintr-o opera cât un Amazon literar n-ar fi trebuit sa ramâna decât o brosura subtire ca un buletin de populatie de format vechi, cu doua file între tot atâtea coperti. Restul operei trebuie pus pe foc precum maculatura literara. Ce-i drept, hârletul groparilor începuse a lucra din timpul vietii poetului, pentru ca, dupa 1989, hârletul respectiv sa-si desavârseasca misiunea în cea mai deplina libertate a urii si a invidiei. Spectacolul apocaliptic al palmuirii mortului si al celei de-a doua îngropari a lui l-a suferit dupa ’89 si viata si opera lui Nichita Stanescu. Nu-i singur, spre consolarea nostalgicilor, e în buna, ilustra companie: Marin Preda, Adrian Paunescu, Adrian Marino, Edgar Papu si destui alti scriitori, morti sau „expirati“ înca în viata fiind. „Revolutia“ de dupa revolutie si-a facut din plin datoria. I-au ramas statornici lui Nichita Stanescu, fideli cititori si pretuitori ai operei lui câtiva critici, cititori de elita, precum Eugen Simion, Alexandru Condeescu, într-o editie fundamentala, Alex Stefanescu, Daniel Cristea-Enache, într-o carte admirabila, si, probabil, alti câtiva din noile promotii, dar care nu s-au pronuntat decisiv si definitiv. N-au avut timpul sa o faca. Ar fi împlinit, la sfârsitul lui martie a.c. 79 de ani. Revistele si-l amintesc din când în când, mai mult ca pe o corvoada decât ca pe o datorie fata de un creator genial ce-si pune, vrând-nevrând, contemporanii în umbra. „Ca ne place sau nu, pe drept sau pe nedrept, Nichita Stanescu – scria Valeriu Cristea – si-a umbrit toti contemporanii prin opera si prin personalitatea sa, prin viata si prin moarte. De la Eminescu încoace n-a mai existat o asemenea unica preponderenta. Între cele doua razboaie mondiale l-am avut pe Arghezi, dar si pe Blaga, Barbu, Bacovia. În momentul de fata nimeni nu-i poate sta alaturi, ca poet, lui Nichita Stanescu.“ Dupa ’89 poetului i s-a „umblat“ la dosar: poetul, s-a descoperit, are o biografie „patata“, un dosar „încarcat“ si, judecat cu noile criterii, plin de compromisuri. Ar fi consimtit pâna si sa-si urce aripile de albatros pe scena agitatorica a Cenaclului Flacara al lui Adrian Paunescu, punându-si vocea mozartiana în serviciul cultului personalitatii! N-a fost un opozant, disidenta n-a facut. Soiul de candoare infinita cu care a trait îl face vulnerabil, frate de sânge spiritual cu un Edgar Papu, alt mare creator si intelectual tras la raspundere pentru declansarea inocenta a unui proces ce i-a scapat din mâini ca ucenicului vrajitor captiv si înghitit de propria vraja. Si-a umbrit contemporanii si contemporanii nu l-au iertat. Definirea termenilor dramei în miezul careia au trait acesti mari „vinovati fara vina“ îi apartine altui osândit, „cinicului“ Stefan Augustin Doinas: „Nichita Stanescu nu s-a tradat niciodata pe sine: moralitatea lui facea una cu vocatia sa de poet si stiu ca singurul lucru pe care-l socotea imoral în lumea literelor era pretentia impostorilor de a se împauna cu meritele talentului. În acelasi timp, însa, Nichita era un om de o mare îngaduinta, un spirit conciliant, fugind de conflicte si de situatii-limita. Cei care-l „judeca“ azi sunt aceia care, în anii totalitarismului, au fost socati de refuzul lui (nativ) de a aborda cu gravitate mizeria morala a societatii noastre. Nichita se misca într-adevar într-o sfera superioara, siderata de valori exclusiv artistice. Cât despre gustul sau pentru „compromis“, cred sincer ca nu prea stia ce înseamna acest lucru, tocmai pentru ca era prea ingenuu. Daca nu mi-ar fi teama ca devin prea… doct, as zice ca spiritul sau ludic îl facea sa pluteasca pe deasupra situatiilor, pentru a caror substanta tragica cred ca nu avea „organ“: talpile lui nu se atingeau nici de flori, nici de mocirla. Singurul pacat al lui Nichita Stanescu a fost crima savârsita fata de sine însusi: distrugerea sistematica a carcasei care-i asigura superbul exercitiu al spiritului. Nichita Stanescu este cel mai important poet român de dupa al doilea razboi mondial. Odata cu el, prin el, logosul limbii române ia revansa asupra poetilor ei“. Ce-i facem, vorba unui personaj celebru, cu aceste mari spirite ludice, facatori de necuvinte a caror ingenuitate si a caror candoare le feresc talpile si de flori si de mocirla?! Iata ce spune ca „trebuie facut“ nu un conational, ci un mare „frate de la Rasarit“, un rus, un mare poet el însusi, Evgheni Evtusenko: „Nichita este unul din cei mai mari poeti ai lumii. Ar trebui ca autoritatile culturale românesti sa faca mai mult pentru transpunerea lui în limbile de mare circulatie. Stiu ca exista un Festival international de poezie «Nichita Stanescu», organizat an de an la Ploiesti, dar se pare ca nu e suficient. El trebuie proiectat mai mult în afara. În ce ma priveste, vorbesc despre Nichita în conferintele sau în cursurile mele de maiestrie artistica de la universitatile americane ori de câte ori am prilejul. Sunt fericit ca l-am cunoscut si ca am fost prietenul lui. Rus ca si mine dupa mama (pentru ca si tatal meu a fost putin bielorus si putin baltic), el s-a contopit într-atât cu limba româna pe care a numit-o patria sa si pe care a slujit-o cum putini au facut-o, încât nici nu s-a straduit sa învete ca lumea limba materna. Sa va mai spun ca noi doi, cu origini rusesti atât de puternice, conversam în engleza sau franceza?“ Sa citim în cuvintele poetului rus o oferta – oferta de a-l darui, de a-l face cadou pe Nichita Stanescu acelora care s-ar îngriji mai bine si ar „exploata“ mai consistent posteritatea lui Nichita Stanescu? Am extras marturia de mai sus dintr-un scurt articol semnat de Stefan Dumitriu în revista ploiesteana „Atitudini“, a Casei de Cultura I. L. Caragiale a Municipiului Ploiesti, singura revista care, dupa stiinta mea, l-a „aniversat“ consistent pe Nichita Stanescu în martie, cu ocazia împlinirii celor 79 de ani de la nastere. Revista din urbea lui Caragiale face, spre cinstea ei, cuvenita reverenta în fata unui mare poet. Sunt si alte lucruri de citit si care ne fac melancolici, de nu si multumiti de posteritatea, revuistic si institutional saraca, a lui Nichita Stanescu. În revista „Atitudini“ mai gasim o însemnare lirica avântata a lui Gelu Nicolae Ionescu, un fragment din romanul aceluiasi Stefan Dumitriu, „Lasa zilei scârba ei“, în care un personaj principal e poetul de la Ploiesti, alaturi de un admirabil „Miraj de iarna“ al Stelei Covaci în care evoca întâlnirile cu Nichita Stanescu si cu „arnotenii“ din preajma lui între care stralucea, prin eleganta si blândete înteleapta filozoful Mihai Sora: „Domnul Sora, ca si Domnul profesor Edgar Papu, prieten suav si neprihanit în alte momente festive, ne-au dominat si ne-au îndrumat generatia…“ Amintiri despre Nichita Stanescu mai au Ioan Mârzescu si Nelu Stan.
Acesta din urma aduce in atentie contributia primei sotii a poetului, Magdalena Petrescu de la Sydney, la amenajarea si dotarea Muzeului Memorial Nichita Stanescu, in casa natala a poetului, casa recuperata prin ordin ministerial emis de Ion Caramitru in 1998. Emotionante si pretioase sunt „Amintirile despre Nichita Stanescu“ ale dnei Vera Popescu din Ploiesti, „verisoara poetului, mama mea – Olga – fiind sora mai mare a mamei lui Nichita – Tatiana“: „Pe Nini l-am iubit foarte mult, caci era un copil tare frumos si nazdravan… Nini avea o bona – Ana – unguroaica, pe care o iubea mult, deoarece avea darul povestirii si mereu o ruga: «Anuta mea, mai spune-mi o povestioara!». Noi am fost o familie foarte unita, ne strangeam de fiecare Craciun si Paste, dar si cu alte prilejuri. Nini venea adesea, cu multa bucurie, la noi unde locuia si bunicul nostru matern – Nichita Cereaciukin – era foarte cuviincios, ii spunea intotdeauna «sarut mana», ca si tatalui sau, chiar si mai tarziu, cand era mare… In perioada razboiului, in 1943, am stat cateva luni la Drajna de Sus, unde familia Stanescu era evacuata la rude… citeam pe nerasuflate «Cei trei muschetari» si «Dupa 20 de ani»… Intr-o dupa-amiaza ne-am dus sa vedem un castru roman. Nini dorea sa caute monede si, la un moment dat, cand eu nu auzeam decat zumzetul albinelor, el imi spune: «auzi tropaitul legiunilor romane?»… Canta frumos la acordeon – avea unul mic Hohner – si modela figuri de soldati si cai din plastilina, canta frumos si la pian“. In 1952, cand casa familiei Stanescu a fost nationalizata si proprietarii obligati sa plece la tara, „autoritatile au fost de acord sa fie gazduiti la noi acasa, pe strada Caraiman, ca «tolerati», dupa cum era scris in cartea de imobil respectiva; eu si cu Nini eram studenti si veneam acasa doar sambata si duminica. Familia Stanescu a locuit la noi aproape doi ani, dupa care, pentru o perioada de tranzit, in casa lui Nenea Gicu «scapatorul» au reusit sa revina, «ca chiriasi» ai statului in jumatate din casa ce fusese a lor“. La un moment dat, Vera Popescu spune: „In perioada facultatii, intre anii 1975-1979, fiul meu l-a vizitat adesea pe Nini in Piata Amzei, unde era mereu primit cu placere; intr-o zi, cand era mai multa lume, au venit doi barbati, romani, si l-au invitat pe Nini la Ambasada Suediei in legatura cu Premiul Nobel. Nini i-a cerut fiului meu sa-i tina locul de gazda pana revine el. La intoarcere n-a spus nimic despre intalnirea de la Ambasada Suediei“. In incheiere, verisoara poetului scrie: „Odata cu decesul Marianei, a disparut, de fapt, familia Nicolae Stanescu. Nicolae Stanescu – tatal – a decedat in 1982. Nichita a decedat in 1983, Cristina a decedat in 1999. Tatiana – mama – a decedat in 2001. Mariana a decedat in 2002“. Disparut pentru o vreme in 1983, Nichita Stanescu n-a decedat: adevarata viata a poetului incepe dupa moartea lui. n
P.S.: Pretios cronolog si genealogist al lui Nichita Stanescu, dl Mircea Colosenco reproduce in laudabila revista „Atitudini“ un „Cantec“ „inedit“, spune d-sa, de poetul „Necuvintelor“: „Acest „Cantec“ a aparut in vol. «Un pamant numit Romania» (1969), reluat in «Opere», I, 2002 (p.730/1493), dar fara a fi data in aparatul critic varianta initiala, de laborator de creatie a poetului, descoperita ulterior intr-un depozit de carte publica din Bucuresti, pe care o dam acum la lumina“. Varianta data „acum la lumina“ e publicata de regretatul critic si prieten al poetului, Alexandru Condeescu, in vol. I din „Opera Magna“, editie integrala aparuta la Editura Muzeului Literaturii Romane, 2004, pagina 371, dupa ce respectiva varianta fusese publicata, in 2003, in revista „Manuscriptum“. De atunci varianta nu mai este inedita.