György Pálfi în dialog cu Catalin Olaru
Filmul „Taxidermia“, al regizorului maghiar György Pálfi, nareaza, prin perspectiva a trei generatii, istoria Ungariei de la cel de-al Doilea Razboi Mondial pâna în prezent. O combinatie de comedie neagra si horror, „Taxidermia“ a fost prezentat în sectiunea Un Certain Regard, la Cannes si i-a adus regizorului un premiu la TIFF-ul clujean. György Pálfi a câstigat pâna în prezent, în cariera sa, 26 de premii, la festivaluri de film europene si americane – însa ultimii ani au fost, se pare, extremi de dificili, într-un context neprielnic pentru cinematografie.
Catalin Olaru: În urma cu sapte ani, ai câstigat premiul pentru cel mai bun regizor la TIFF cu filmul „Taxidermia“. Anul acesta, ai revenit ca membru în juriul sectiunii competitionale. Care este diferenta între György Pálfi din 2006 si György Pálfi, cel din 2013?
György Pálfi: Au trecut sapte ani, timp în care n-am mai putut sa lucrez la niciun film la fel de ambitios. Pentru aceasta situatie, exista mai multe explicatii. Aveam în plan sa realizez un film cu un buget extrem de generos. Din pacate, odata cu începutul crizei economice, cinematografia din Ungaria a disparut de pe harta. Din fericire, am reusit sa regizez doua filme experimentale, lucru de care, în conditiile date, sunt deosebit de mândru. Am crezut ca, dupa „Taxidermia“ si dupa premiul primit la Festivalul International de Film Transilvania, îmi va fi mai usor sa gasesc finantare pentru proiectele mele. Nu s-a întâmplat deloc asa. Cred ca goana dupa fonduri reprezinta cel mai ingrat aspect al muncii unui regizor. În concluzie, diferenta dintre György Pálfi de acum sapte ani si eu, cel de acum, e ca am ajuns sa ma simt ca un soldat care a trecut printr-un razboi foarte îndelungat, cu batalii multe si înversunate. Partea buna e ca am supravietuit, ca înca lucrez, ca înca sunt un cineast. Recunosc, însa, ca ultimii sapte ani au reprezentat o lectie foarte dura pentru mine.
C.O.: Te-a ajutat în vreun fel aceasta experienta?
G.P.: Nu stiu, ramâne de vazut. Cred ca am iesit din acest razboi mai puternic. Nu mai sunt regizorul tânar de altadata, care crede ca poate realiza orice îsi propune. Cunosc acum limitele care ni se impun. Sunt mai precaut, în consecinta sunt mai eficient. Stiu ceea ce pot face si stiu cum s-o fac. Îmi cunosc mai bine meseria, stiu mai bine ce trebuie sa faca fiecare membru dintr-o echipa de filmare. Sunt mai puternic, dar, în acelasi timp, poate ca sunt aproape de capatul puterilor. Om trai si om vedea!
C.O.: Filmul tau „Final Cut – Ladies and Gentlemen“ poate fi interpretat ca un protest fata de sistemul national de finantare a productiilor cinematografice din Ungaria. S-a mai schimbat ceva de anul trecut?
G.P.: Nu s-a schimbat absolut nimic. De trei ani încoace, avem un nou centru cinematografic. Dupa acesti trei ani, a devenit evident ca aceasta fundatie se confunda cu directorul ei. E o procedura care nu are nimic în comun cu democratia. În componenta centrului nostru nu intra oameni din industrie – nu intra regizori, nu intra producatori. Fondul cinematografic din Ungaria poarta acum un singur nume: Andrew Vajna. Acesta s-a întors din Statele Unite ale Americii, tara în care a emigrat la vârsta de cinci ani. Capitalist pur-sânge, a facut în asa fel încât nicio decizie nu se ia daca el nu este de acord. Totul trece prin el. Se fac doar filmele care îi sunt lui pe plac. Daca nu-i surâde vreun proiect, asta e! Fara comisii, fara consultari. E un sistem autocratic si antidemocratic condus de un om a carui experienta nu-l califica pentru pozitia pe care o ocupa. America e o lume cu totul diferita, care functioneaza dupa cu totul alte reguli. Cinematograful european e alta mâncare de peste.
În plus, e foarte greu sa întelegi cum gândeste Vajna. Nimeni nu stie ce e în capul lui. În primii doi ani de mandat, nu s-a facut niciun film. Pâna în prezent, desi avem mai multe filme, nu avem nici macar o singura premiera. Din acest punct de vedere, perioada în care am lucrat la „Taxidermia“ îmi pare ca e o epoca de aur a noii cinematografii nationale: pâna în 2008, se faceau 20-25 de filme pe an! Stiu ca si în România sistemul e perfectibil, în cel mai bun caz. În Ungaria, însa, avem parte de cel mai prost sistem posibil, cinic si dictatorial.