Sari la conținut

In the Mood for Li: „Shun Li si poetul“ de Andrea Segre

Autor: CATALIN OLARU
Apărut în nr. 446

Ca o stripteuza care isi leapada toate hainele inainte ca muzica sa inceapa, ca un jucator de poker care, de cum primeste ultima carte, se lauda cu ce mâna i-a picat, regizorul si scenaristul Andrea Segre considera ca primul minut din filmul lui („Io sono Li“, 2011) e intervalul de timp cel mai potrivit pentru ca noi sa intelegem cam tot ce e de inteles despre personajul lui principal, despre modul cum se raporteaza el la ceilalti, despre locul acestuia in lume.
Shun Li (Tao Zhao) munceste la Roma intr-o fabrica de confectii. Asta nu stim inca, dar nici nu e esential. Pe Shun Li o vedem intâia oara aplecata deasupra unor lampioane rosii, cinstind memoria poetului antic Qu Yuan, alaturi de o prietena. Lampioanele plutesc in cada, aflam asta când in camera (despre care tot atunci aflam ca e o baie) intra un barbat pe care il banuim a fi un coleg de apartament al celor doua.
Cum reactioneaza colegul si ce cauta el in baie? Omul incepe prin a le ridiculiza („iar o tin langa cu Yuan, oare nu si-au dat seama ca nu mai sunt in China?“), dupa care, fara a se formaliza inutil, se intoarce cu spatele la ele si se usureaza. Daca acelasi film ar fi fost realizat in România anilor ’90, probabil ca s-ar fi intors catre ele, nu cu spatele la ele, si ar fi necinstit lampioanele, respectiv memoria poetului national. Filmul lui Segre e mai putin explicit, dar, dintr-o anumita privinta, nici foarte delicat nu e.
Ce intelegem din aceasta prima scena a filmului? Ca Shun Li e altfel decât ceilalti. Ca Shun Li prefera poezia jocului de mahjong pe care il practica, intr-o camera alaturata, mai multi barbati despre care prea multe nu aflam. Ca Shun Li e nevoita, dintr-un motiv sau altul, sa convietuiasca cu acesti oameni atât de diferiti de ea si sa ii suporte, desi e gingasa ca o floare.
Ce aflam in plus despre Shun Li in restul filmului? Ca are un copil (motiv pentru care accepta astfel de umilinte) si ca orasul in care s-a nascut e la mare sau la ocean. Atât. Eroina ramâne la fel de sensibila, la fel de introvertita, la fel de pasiva pe parcursul celor 98 de minute ale filmului. Nu stim cum a ajuns la Roma, nu stim cum a ajuns sa lucreze intr-o fabrica de confectii. Stim doar ca executa fara sa cârteasca ordinele celor care au adus-o in Italia si intelegem ca nu e singura in situatia asta: o retea bine organizata se ocupa de soarta imigrantilor chinezi, limitând la maximum schimburile acestora cu cultura dominanta. Ca rasplata pentru obedienta pe care a aratat-o, Shun Li obtine un transfer de la Roma la Chioggia, unde e promovata in postul de barmanita. Când devotamentul ei fata de organizatia din care face parte e pus la indoiala de superiorii ei, e din nou transferata, dupa principiul rotatiei cadrelor.
Motivul caderii ei in dizgratie e relatia in care se lasa antrenata cu Bepi (Rade Šerbedzija). Lui Bepi, prietenii ii spun Poetul: la un pahar de grappa si mai ales când e rugat, acesta are talentul de a se exprima in versuri, ceea ce nu are cum sa n-o impresioneze pe Shun Li. Bepi e un dublu al protagonistei, care joaca la rândul lui un rol pasiv in naratiunea atât de grabit-concisa a filmului. Si el emigrant (de origine iugoslava), ramas vaduv, i se aprind calcâiele dupa eroina si se impotriveste când prietenii incearca sa-l intoarca din drum, dar nu mai are ce face atunci când mafia chineza pune capat relatiei lor, care nici nu a apucat bine sa se infiripe.
Idila lor da un film extrem de intimist si nu lipsit de farmec, dar care e condimentat cu exact situatiile-etalon de contact dintre culturi pe care le-am mai vazut de atâtea ori inainte (si ultima data in sagalnic-autistul „Mar nero“, cu România in rolul de cultura tolerata). Nimic nu lipseste, de la resentimentele majoritarilor („Ce cauta ei aici? O sa ne cotropeasca“ etc.), la victoria Bunelor Sentimente, in cazul lui Bepi (ca orice reportofon functional, si chinezii pot repeta cuvinte in italiana, daca ii inveti; si chinezii pescuiesc, ba chiar au si undite; in concluzie, si chinezii sunt oameni).
Atât in calitate de regizor, cât si ca doctor in sociologie al Universitatii din Bologna, Andrea Segre s-a preocupat de statutul emigrantilor in diferite culturi, ceea ce fara doar si poate e laudabil, dar nu schimba faptul ca distanta dintre un love story in care vioara si pianul se tânguie mai convingator decât personalul insarcinat cu bocitul, la o inmormântare la tara, si unul in care locul muzicii e luat de poezie nu e, iata, chiar atât de mare.