Grigore Brâncuş, Expresie populară în ciclul La Lilieci de Marin Sorescu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2014
Cum se ştie, în anii de după Marea Unire, Sextil Puşcariu a întemeiat la Cluj un institut de lingvistică sub frumosul nume Muzeul Limbii Române. Cam aşa ar putea suna, schimbând doar atributul, un subtitlu pentru marea carte a lui Marin Sorescu La Lilieci. Căci sunt „expuse“ aici sute şi mii de „piese“ lingvistice de patrimoniu regional, ca să zicem aşa, în cazul de faţă un uriaş repertoriu de vocabular şi de expresie populară oltenească. Un remarcabil studiu despre acest particular univers expresiv a publicat acum câţiva ani profesorul craiovean Marian Barbu (v. La Lilieci: şase cărţi în căutarea lui Marin Sorescu, 2009). Un altul, tipărit de profesorul Grigore Brâncuş la Editura Academiei Române în 2014, propune la rândul său, o incursiune în universul lingvistic sorescian, sub titlul Expresie populară în ciclul La Lilieci de Marin Sorescu. Critica literară care s-a referit, nu de puţine ori, la această operă a remarcat, desigur, marea bogăţie a lumii sale de cuvinte, cu particularele ei potenţe expresive, definitorii pentru umanitatea rurală tradiţională ori în curs de transformare în vremurile mai noi, a Olteniei natale a poetului. De data aceasta, cercetarea se apleacă exclusiv asupra a ceea ce ne spune şi titlul, procedând la o analiză sistematică şi detaliată a tezaurului pe care îl reprezintă. Studiul e operă de arheologie sui generis ce face săpături adânci în solul oltean, inventariind un impresionant număr de fapte de limbă pe care privirea criticului literar nu avea cum să le înregistreze, întârziind asupra atâtor înţelesuri particulare transmise de limbajul operei.
Pentru cine l-a cunoscut cât de cât pe Marin Sorescu, vorbitor parcă mereu intimidat, împiedicat să se exprime, cu ezitări şi discontinuităţi în discursul oral, lucru ciudat pentru cititorii săi, surpriza rămâne mare. Nu numai o carte precum La Lilieci, ci toată opera scriitorului e însufleţită de o inepuizabilă vervă expresivă, fraza curgând cu o fluiditate ieşită din comun, cu meandre adesea savante dar mereu conduse către limpiditatea comunicării, încât contrastul cu omul Sorescu, vorbind, de pildă, în faţa unui public de colocviu literar, e frapant. Şi nicăieri mai pregnant decât în amplul ciclu La Lilieci nu apare această lejeritate a folosirii limbii tocmai în dimensiunea oralităţii sale, evidentă în expresia colocvială, în impulsurile ludice, de înscenare dialogală, de naraţiune animată, destinsă, pigmentată de umor şi ironie, de un pitoresc aparte, imediat localizabil.
Grigore Brâncuş a optat, inspirat, pentru dimensiunea cea mai caracteristică a scrisului sorescian din La Lilieci, alimentat de „expresia populară“. E de notat de la începutul lecturii acestui foarte aplicat studiu uluitoarea, se poate spune, cultură enciclopedic-regională a poetului, nativ din Bulzeştiul oltean, însuşită organic, desigur, în anii copilăriei, însă şi enorm îmbogăţită, după cum se deduce din chiar studiul la care ne referim, de o cercetare aprofundată a limbii locului. E sigur că poetul a făcut ample cercetări, documentându-se serios în legătură cu realităţile lingvistice şi depozitul culturii populare, readus la lumină şi repus spectaculos în circulaţie. Talentul de dramaturg al scriitorului, înclinaţia lui de a pune în scenă şi regiza cu abilitate situaţiile reprezentative pentru comportamentul, mentalitatea, modalităţile de manifestare verbală ale unei comunităţi, au fost decisive pentru realizarea autenticităţii evocării. La Lilieci a şi fost caracterizată, cu o sintagmă a poetului însuşi, „un teatru mare cât satul“. Iar în ceea ce priveşte asigurarea specificului zonal, conceperea, în plan simbolic, a acestui spaţiu ca un „for român“ ori ca un mic teritoriu autonom, autosuficient, care îşi retrage scările de comunicare cu restul lumii precum o cetate medievală („satul închis ca o cetate“), sunt de natură să pună în relief acest statut aparte. Şi, desigur, faptul că locul numit „La Lilieci“ e un „loc de veci“ în care urmaşii celor duşi Dincolo se regăsesc adesea pentru ritualuri comemorative de tulburătoare marcă spirituală e şi el semnificativ, întreţinând sentimentul că ne aflăm nu numai într-un mare Muzeu ce-şi expune documentele de arhivă sonoră, ci şi într-un soi de spaţiu sacru în stare să confere o aură „obiectelor“ de limbaj, menţinându-le într-un circuit viu, substanţial nutritiv pentru memoria colectivă.
Savantul lingvist întreprinde o cercetare care aduce un sprijin puternic demersurilor criticii literare, punând la dispoziţia analistului de forme şi structuri expresive ale textelor un imens număr de „mostre“ asupra cărora lucrează, desigur, cu instrumentarul la îndemână din domeniul său. Nu înainte, însă, de a face trimiterile necesare la repere etnografice şi simbolice, evocând „obiceiuri, credinţe şi practici populare străvechi“ – cum sună un titlu de capitol introductiv – desfăşurate în spaţiul cu nume simbolic, căci trimite la locul cu verdeaţă, etern întineritor, în care înfloreşte şi arbustul primăvăratic. Cercetătorul face trimitere la caracterul ritualic al întâmplărilor evocate în acest ciclu, la asocierea dintre rugă şi bocet, la „arheologia“ întreprinsă de poetul care scoate „la lumină tradiţii, mituri, credinţe, superstiţii, obiceiuri, practici vechi, în general forme primare de civilizaţie şi cultură ţărănească. Procedeul stilistic de comunicare – mai scrie autorul studiului – este acela al evocării, al amintirii, ceea ce, potrivit reprezentărilor copilului, explică simplitatea expresiei, contururile vagi, cenuşii, abundenţa de note explicative“. Poziţia centrală deţinută de mama scriitorului ca narator e de asemenea înregistrată ca însemnată, dat fiind şi caracterul mai conservator al femeilor din comunitatea rurală. Apropierea de folclor, cu diversele sale forme de manifestare, de la balada populară şi basm, la descântec, e semnalată alături de referinţele la marea literatură cultă. Principalele repere ale spaţiului sătesc, cu calendarul specific al obiceiurilor, vestimentaţia tradiţională, sărbătorile, ocupaţiile perpetuate în societatea ţărănească, meşteşugurile, datinile legate de marile evenimente al vieţii şi morţii, elemente de cadru natural, nume de plante, animale, inventare de unelte, repertoriu lingvistic religios ori privind practicile magice moştenite etc., etc. – sunt anunţate ca repere ale cercetării întreprinse în capitolele următoare.
Cum era şi de aşteptat într-un studiu de o asemenea natură, materia apare sistematizată, începând cu Numele, ce prilejuieşte o incursiune de-a dreptul spectaculoasă în onomastica foarte colorată a graiului local, împestriţat de porecle inventive, în numele de locuri de asemenea de o extremă bogăţie sugestivă, pentru a continua cu foarte atente analize ale morfologiei marcate de amprenta locală (nu sunt neglijate, de la început, nici trimiterile către spaţiul ardelean dinspre care au coborât cândva bulzeştenii lui Sorescu). La nivelul Sintaxei, o observaţie importantă e cea privitoare la „dominarea coordonării şi juxtapunerii“, a relatării prin conjuncţia copulativă specifică stilului oral. Una dintre secvenţele cele mai bogate în ilustrări şi comentarii este cea dedicată Vocabularului, încă o ocazie a de a surprinde cititorul prin excepţionala varietate a formelor, analizate pe grupuri terminologice, de „repertoriu lexical“, a regionalismelor şi a cuvintelor rare, cu etimologie frecvent explicată, cu trimiteri la ariile lingvistice vecine, fapt ce întăreşte impresia, care a fost şi a multor critici literari, de etalare muzeală a acestui uriaş depozit. Nu în ultimul rând sunt importante, ca un fel de concluzie a gloselor de pe parcurs, consideraţiile referitoare la Stil, ilustrând personale „abateri de la regulile limbii culte“. Zece analize ale unor fragmente de texte întregesc demersul cercetătorului, cu exemplificări elocvente. Având el însuşi rădăcini oltene, Grigore Brâncuş poate vorbi în perfectă cunoştinţă de cauză despre o lume care-i este familiară, încât această operă a lui Marin Sorescu, „carte de poezie realizată în marginile prozei“, dar cu „o mare concentraţie verbală şi o selecţie intenţionată la toate nivelurile limbii“, are parte de o lectură simpatetică, prin care valorosul „document“ prinde viaţă, ca auxiliar preţios al criticii literare.