Sari la conținut
Autor: CLAUDIA COJOCARIU
Apărut în nr. 472

Impresii despre TIFF sau în căutarea unui film „bun“

    Există o foarte mare probabilitate ca cea de-a XIII-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film Transilvania, care a avut loc în perioada 30 mai – 8 iunie la Cluj, să-mi fi lăsat impresia unei crize în materie de filme care să-mi placă şi, de asemenea, nişte dezamăgiri personale în ceea ce priveşte premiile acordate.

    tiff

    În ciuda acestor lucruri şi cu toate că nu am acoperit întreg festivalul prin prezenţa mea spontană şi prin programul riguros, cel cu cinci filme pe zi, ca în anii anteriori, atmosfera de la TIFF, schimbată şi ea pe an ce trece şi pe măsură ce înaintezi în vârstă (când mai ai şi obligaţia de a fi un student ,,impecabil“), reprezintă, de fiecare dată, un motiv de celebrare intelectuală, dar şi socială. Profund interesată de evoluţia cinemaului românesc sau, mai bine spus, de evoluţia regizorilor aflaţi la început de drum, mi-am concentrat aproape toată atenţia asupra scurtmetrajelor din cadrul Zilelor Filmului Românesc, cu gândul că poate publicul ar trebui să ştie nu doar despre evoluţia sumară a filmului românesc, ci şi despre încercările mai mult sau mai puţin reuşite ale regizorilor care continuă o anumită traiectorie estetică în zona noastră. Trebuie spus că după câţiva ani de urmărit filme autohtone, produse fie de către studenţi, fie de către regizori mai ,,consacraţi“, mi-am dat seama că cinemaul românesc are o iconografie care nu a mai fost actualizată de mai bine de un deceniu. De regulă, scurtmetrajele se învârt în jurul unor nume recognoscibile, nu lipsesc de pe generic un Spahiu, un Adrian Titieni în diverse formule şi ipostaze actoriceşti, o cântăreaţă de muzică uşoară sau, cel puţin, nişte piese muzicale epuizate/ epuizante (toată învălmăşeala asta atinge punctul culminant cu filmul Selfie, un lungmetraj, apărut recent, în care apare o bună parte din „extravaganza“ bucureşteană). Abia acum tind să cred că nu înţeleg reticenţa publicului faţă de noul cinema românesc (care oricum a trecut) şi preferinţele nostalgice pentru anumite tipuri de poveşti, figuri şi ,,muzici şi faze“ care se învârt în aceeaşi spirală de vreo 15 ani. Am ajuns şi la concluzia că aşa-zisul principiu românesc de ,,film pentru prieteni“ chiar este verosimil, dat fiind faptul că majoritatea sunt produse independent şi, prin urmare, comuniunea resurselor se face cu ajutorul prietenilor, dar şi că, de cele mai multe ori, îşi creează o anumită imagine care rezonează doar cu viziunea prieteniilor  în cauză. Bineînţeles că există o delimitare foarte clară între tipul de scurtmetraj produs de un student şi cel produs de un regizor care deja a debutat cu alte producţii şi care, în mare parte, filmează doar în Bucureşti. Anul acesta, la TIFF, secţiunea scurtmetrajelor româneşti a cuprins opt scurtmetraje, alese de către Mihai Chirilov dintr-un număr (aproximativ) de 80 de scurtmetraje. E greu de spus dacă selecţia e justă sau nu, dar adevărul e că nici măcar o parte dintre cele opt nu se ridică la un nivel remarcabil sau select. Despre cele care mi-au atras atenţia (într-un mod pozitiv sau negativ) voi povesti mai jos:
    Cai Putere, în regia lui Daniel Sandu, spune povestea lui Mihai (Adrian Titieni), care, în fiecare toamnă, îşi mută motocicleta cu ajutorul ,,prietenilor“ lui până la etajul zece. Este genul de scurtmetraj care mizează foarte mult pe dialog şi pe relaţionare, pe schimbul de replici dintre personaje mergând până în punctul în care aceştia îşi pasează unul altuia tot felul de „pastile nefericite“ în chip de reproşuri. Trecând peste imaginea canonică românească de tip ,,poveşti pe scara blocului“, scurtmetrajul îşi obţine umorul din viziunea aproape copilărească pe care o are Mihai şi, implicit, vecinii lui, despre prietenie, în care înţelesul acestui cuvânt înseamnă, pentru personajul principal, ajutorul necondiţionat în vederea mutării unei motociclete.
    Trece şi prin perete, în regia lui Radu Jude, câştigător al unei menţiuni speciale în cadrul Quinzaine des Réalisateurs, este o adaptare liberă după povestirea lui A.P. Cehov, În magazie. Scurtmetrajul păstrează o alură teatralo-comică în care, timp de 17 minute, în interiorul unui apartament, fetiţa Sofia încearcă să adoarmă şi nu reuşeşte din cauza discuţiilor dintre bunicul ei şi încă vreo doi vecini, dintre care cel orb e interpretat de Gabriel Spahiu. Dat fiind faptul că în apartamentul vecin, perete-n perete cu ei, murise cineva, discuţiile se învârt în jurul morţii, îngroşând cât se poate de tare anumite informaţii, creându-i micuţei Sofia tot felul de „spasme“ legate de puterea mortului, care o bântuie şi o fac să se îngrijoreze.
    În secţiunea ZFR am regăsit şi scurtmetrajul Tatăl Nostru, în regia lui Sergiu Lupşe, un film studenţesc care a luat naştere în cadrul taberei de creaţie Dramaturgia Cotidianului. Este vorba despre două prostituate care se întâlnesc pe marginea drumului şi, setându-şi privirea înverşunată una asupra celuilalte, măsurându-se din cap până în picioare, fără ca noi să vedem asta, încep să dezbată, către sfârşitul întâlnirii, problema credinţei. Mai mult decât atât, filmul discută despre stereotipia conform căreia statutul de prostituată permite un spectru larg de alte vicii şi moralităţi degradante. Filmul mizează pe o naturaleţe foarte bine punctată de jocul actoricesc şi de reacţiile celor două personaje şi, nu în ultimul rând, nu rateazã secvenţa filmată de pe bancheta din spate – dressing-ul specific românesc.Totuşi, mai trebuie precizat faptul că acest scurtmetraj este singurul care a fost creat de studenţi actuali, în ciuda apariţiei finale a lui Adrian Sitaru, care a fost, de fapt, coordonatorul realizării acestui scurtmetraj.
    Kowalski, în regia lui Andrei Creţulescu, întruneşte trei figuri recognoscibile ale „actorului român de astăzi“ şi le plasează într-un soi de thriller-crime clarobscur, în care nu se ştie despre ce-i vorba exact (în spatele celor de pe ecran), dar unde finalul e servit pe tavă. Nu lipseşte trio-ul perfect, stâlp de rezistenţă în iconografia românească, alcătuit din Şerban Pavlu, pe post de ,,văru care (chiar) te rezolvă“, Dorian Boguţă, personajul care vorbeşte în limba rusă şi cel cu profunzimea populară, şi Andi Vasluianu, bad-boy-ul de suprafaţă, care se „cuminţeşte“ definitiv la vederea stăpânului. În ciuda previzibilităţii finalului şi a alegerii de a nu dezvălui, neapărat, punctul de plecare al conflictului, ritmul persistă.
    Cireaşa de pe tortul ZFR-ului a fost oferită de scurtmetrajul Iuliei Rugină, Să mori de dragoste rănită, câştigător al secţiunii de scurtmetraj românesc, foarte greu de plasat într-o anumită categorie cinematografică, dincolo de accepţiunea generală a întregii echipe, de la regizor până la actor, care a descris acest film ca fiind „o mare nebunie“ şi cam atât. Privind din perspectiva sensibilităţii asumate, se poate vorbi despre câteva nuanţe camp şi kitsch în scurtmetrajul Iuliei Rugină, dat fiind faptul că ultimele minute se transformă într-un soi de musical în care lumina circulară a unui reflector o are în vedere şi pe cea care a fost omagiată, adică pe Angela Similea, coborând agale pe scările unei clădiri, în timp ce aceasta şi restul cast-ului cântă. Scurtmetrajul abundă în clişee asumate, spunând povestea de dragoste a doi tineri care, pasionaţi amândoi (într-un mod absurd) de muzica şi de persoana Angelei Similea, vor să-şi pună capăt zilelor, în urma unei despărţiri. Întrebat la sesiunea de Questions&Answers de ce a fost selectat acest scurtmetraj şi ce aduce nou în peisajul cinematografic românesc, Mihai Chirilov nu a răspuns, dar, probabil că readuce sau, mai bine spus, leagă bine de tot cu o frânghie de metal o melancolie de care ar trebui să scăpăm, cât mai curând.
    M-a dezamãgit, în schimb, câştigătorul trofeului TIFF, pentru cel mai bun film, Stockholm în regia lui Rodrigo Sorogoyen. Fără a înţelege titlul filmului (doar dacă ne-am referi la aşa-zisul sindrom Stockholm, care ar vrea să fie prezent în film, dar este foarte puţin dezvoltat), filmul de origine spaniolă se încadrează perfect în categoria comediuţelor romantice care, spre final, îşi schimbă registrul şi se transformă într-o adevărată dramă al cărei scop este de a epata printr-un anumit tip de sfârşit, aflat în strânsă conexiune cu moartea unuia dintre personaje. În ciuda subiectului care prinde, într-un fel sau altul, la publicul larg – o fată întâlneşte un tip, un tip întâlneşte o fată –, replicile şi conversaţiile purtate (şi nici măcar decupajul cinematografic sau stilul) sunt lipsite de orice formă şi fond, filmul luând înfăţişarea unei simple telenovele urmărite de adolescente, în care personajele, în ciuda apariţiei lor filmice, sunt plate şi construite superficial, în vederea obţinerii finalului respectiv, şi nu în vederea obţinerii unei „poveşti“ a unei relaţii.
    Trecând peste dezamăgirile specifice unui festival de film, unul dintre lungmetrajele din cadrul Zilelor Filmului Românesc ce mi-a atras atenţia este Quod Erat Demonstrandum. Este imposibil de spus dacă existenţa unui astfel de film mai este necesară acum (ar fi putut fi acum câţiva ani, înaintea altor filme „colectoare“ de comunism), dar, chiar şi aşa, valoarea lui stă în reţinerea firească faţă de reconstituirea mediului personajelor. Spre deosebire de alte filme româneşti cu povestea plasată în comunism, acesta adoptă un alt tip de registru, parcă mai puţin burlesque şi, uneori, mai puţin grosier, mergând, mai degrabă, spre un soi de obiectivitate, vizibilă nu doar prin intermediul filmării în alb şi negru, ci şi printr-un ritm autohton care nu are nicio legătură cu ghirlandele şi buclele comuniste atât de mult folosite în peisajul cinematografic.
    Pentru că am privit TIFF-ul ca pe un fel de căutare a unui film bun şi pentru că nu l-am găsit (mă refer la filmele pe care am apucat să le văd), pot spune că filmul de la închiderea festivalului, Boyhood, în regia lui Richard Linklater, cred că a fost cea mai bună variantă şi decizie, dat fiind faptul că este un fel de proiect cinematografic la care regizorul a lucrat sau, mai bine spus, filmat timp de 12 ani. Boyhood ia înfăţişarea unui Bildungsroman al unui băieţel în vârstă de şase ani, urmărindu-l pe acesta cum trece prin toate etapele vieţii şi punând în scenă, adică filmând timp de 12 ani, aceeaşi actori. Deşi filmul nu este un documentar, acesta acţionează ca o capsulă a explorării copilăriei şi adolescenţei personajului principial, Mason (Ellar Coltrane), în care procedeul specific nu este cel de a revizita familia odată la câţiva ani, ci de a surprinde cu subtilitate schimbările din viaţa protagonistului, fără atenţionări venite din partea creatorului său şi fără delimitări brute între perioadele care surprind, în umbră, trecerea timpului. Mai trebuie menţionat faptul că Boyhood  reflectă, prin excelenţă, cinemaul independent al lui Linklater, în care termenul de ,,independent“ nu are nicio legătură cu partea economico-materială, ci, mai degrabă, cu independenţa unui anumit tip de discurs şi privire asupra vieţii americane, în care visul american persistă, dar gonflarea acestei lumi mizează pe o regenerare a unui ligament dintre realitate şi aspectele mai puţin extravagante.