Privitor la Isaac Asimov, am arătat în numãrul trecut cum personajul său fictiv, marele om de ştiinţă Hari Seldon, pare să fi depăşit în mod revoluţionar un aparent relativism epistemologic. În „psihoistorie“, această „nouă ştiinţă“ totală, el a găsit modelul teoretic perfect de înţelegere ştiinţifică a mişcării universului social. Pe baza acestui model poate face predicţii şi prognoze. Poate identifica legi universale, aplicabile socialului şi politicului. Aşadar, pare că a descoperit formula finală a cunoaşterii totale, absolute, visul etern al filozofiei şi al ştiinţei, care acum, de fapt, fuzionează. Cu alte cuvinte, exact invers faţă de ce postula Wallerstein: „în loc de probabilităţi, certitudini, în loc de haos determinist, determinism… Şi, cel mai frumos, în loc de incertitudine ca prezumţie epistemologică, certitudine!“
Dar oare să fie chiar aşa, până şi în narativul ştiinţifico-fantastic?
Într-adevăr, o primă problemă ar fi cum procedezi, în practica politică, cu acest depozit total de cunoaştere pentru a atinge anumite scopuri (în cazul Fundaţiei lui Asimov scopul fiind refacerea ordinii şi a stabilităţii în univers). E clar că este nevoie de un plan, de o strategie; or, aici începe partea interesantă: şi acest plan are nevoie de strategi, politicieni, diplomaţi, spioni, militari etc. pentru aplicarea sa. Aşadar, are nevoie de oameni pentru implementare. O afirmă chiar un personaj important din roman: „Legile psihoistorice ale lui Seldon, pe care ne bazăm cu atâta comoditate, conţin, probabil, ca o variabilă importantă, o anumită iniţiativă din partea oamenilor fundaţiei. Mi se pare şi normal să fie aşa. Legile lui Seldon îi ajută pe cei ce se ajută singuri“. (Observaţi cum intervin deja concepte mai relativiste, „variabile“, sau noţiuni încărcate de o anumită doză de subiectivism, precum „iniţiativa“?)
Seldon, artizanul teoriei supreme unificate a cunoaşterii, este, de altfel, primul om care trece la planificarea transpunerii acestei teorii în practica politică şi strategică universală. În acest sens, el concepe două fundaţii (similare cu două state diferite) care să-i susţină viziunea strategică şi planul său grandios, având ca obiectiv final refacerea ordinii într-un sistem internaţional (intergalactic, să-i spunem), marcat de ineluctabila dezintegrare, prognozată de altfel în ştiinţa „psihoistoriei“.
Prima Fundaţie ar fi echivalentă unui stat tânăr şi dinamic, situat la periferia universului aflat deja în descompunere şi, prin aceasta, ferit oarecum geopolitic de centrele principale de conflict şi turbulenţe care afectau deja nucleul vastului imperiu galactic. (Fantezia lui Asimov poate fi – întâmplător sau nu – legată de istoria Americii, a cărei identitate strategică şi politică s-a fondat pe despărţirea de vechea lume europeană, inclusiv geopolitic, prin intermediul marelui Ocean Atlantic, care oferea iniţial un baraj de protecţie strategică vizavi de pericolele şi problemele istorice ale bătrânului continent.) Ideea principală era ca acestă formaţiune statală – planeta Terminus, Prima Fundaţie – să se fortifice în timp, să se întărească economic şi strategic şi apoi să înceapă cumva un proces de expansiune regională şi universală prin care să instituie treptat o nouă ordine în raporturile intergalactice. Cu alte cuvinte, să controleze progresiv haosul care va fi generat de colapsul imperiului, aducând prin diplomaţie sau forţă militară (dacă era cazul), prin comerţ, tehnologie şi putere/influenţă culturală, fermenţii acţionali ai unor noi concepte de ordine politică şi de legitimitate, într-un univers marcat tot mai mult de instabilitate cronică şi de criză. Povestea devine astfel fascinantă literar, dar şi interesantă din punct de vedere al lecţiilor de strategie şi gândire strategică pe care ni le oferă Asimov în epicul romanului. Din această ultimă perspectivă, este povestea unei puteri iniţial mici şi izolate, undeva spre marginea galaxiei, care reuşeşte pe termen lung să-şi crească tot mai mult forţa internă şi externă, să-şi proiecteze influenţa spre alte lumi (planete), să recreeze în timp, pe alte baze strategice, politice şi sociale, ordinea imperială. Este istoria unei lumi noi care îşi foloseşte eficient puţinele resurse de care dispunea iniţial, pentru a se dezvolta şi a-şi impune viziunea politică în universul internaţional, preeminenţa strategică şi geopolitică în echilibrele fragile ale miilor de lumi ce formau un sistem anarhic, pe fundalul violent al dezmembrării vechiului imperiu corupt şi degenerat.
Cu toate că, teoretic, gândirea strategică asupra impunerii sale în Univers era bazată pe planul construit de Seldon şi pe premisele ştiinţei sale absolute, psihoistoria, Terminus (sau Prima Fundaţie) are deci nevoie de politicieni abili, de adevăraţi oameni de stat, pentru a surmonta nenumăratele obstacole şi pericole care ameninţau din exterior (sau din interior, uneori) securitatea şi evoluţia sa strategică dedicată scopurilor menţionate, de recreare a unei ordini politice universale stabile. Nimic nu este dat pur şi simplu, nimic nu se întâmplă de la sine sau în mod automat. Totul este o luptă abilă pentru putere şi supremaţie, adesea pentru supravieţuire, dusă şi dirijată de politicieni şi strategi abili, precum prim-miniştrii Salvador Hardin sau Hubert Mallow, nevoiţi să cântărească bine între diverse opţiuni şi căi posibile de urmat, între diverse forţe şi contraforţe pentru realizarea intereselor strategice ale lumii lor. Trebuie să depăşească crize politice şi „geopolitice“ semnificative. Şi aici metodele folosite, strategiile aplicate, politic sau militar, par a fi cele cunoscute de pe vremea lui Tucidide, Machiavelli sau Clausewitz, chiar dacă vorbim de lumi ce evoluează (e adevărat, în spaţiul S.F.) la zeci, sute de mii de ani distanţă în istorie. Cu alte cuvinte, realismul sau realpolitik-ul îşi prezervă cumva, în imaginarul lui Asimov, valoarea practică în universul politic concret, căci e nevoie de diplomaţie, de război, de întreg arsenalul clasic al strategiei şi al politicii pentru a izbândi, chiar şi atunci când progresul tehnologic, economia, gradul de sofisticare a organizării militare, civilizaţia însăşi au evoluat în milenii şi milenii de curgere a istoriei. Aflăm, astfel, direct din textul romanului, că liderii Primei Fundaţii „au acţionat întotdeauna în mod realist, ceea ce înseamnă că au făcut abstracţie de moralitate“ şi că „unul dintre eroii lor, Salvador Hardin, chiar dădea sfaturi împotriva moralei“. (Tot el spunea, la un moment dat, că nu e bine ca „sensul moralei să te împiedice să faci ceea ce trebuie“, un fel de parafrazare a lui Machiavelli.) Dincolo de principiile realismului politic, vedem o adevărată ţesătură de elemente tactice şi strategice prin care Prima Fundaţie (planeta Terminus) îşi realizează obiectivele, de la alianţe strategice cu alte planete la conducerea de războaie, diplomaţie, spionaj, extindere economică şi comercială: întreg arsenalul cunoscut al unei adevărate mari strategii „intergalactice“, de reconstrucţie din temelii a ordinii politice şi strategice universale. Problema e legată, însă, de planul lui Seldon şi de modelul de cunoaştere totală dezvoltat de acest personaj genial în roman. De ce ar mai fi nevoie de toată această muncă politico-strategică titanică, extrem de minuţioasă, desfăşurată adesea în necunoscut şi incertitudine, dacă există totuşi o paradigmă inexpugnabilă, critic şi ştiinţific, prin care se poate prognoza perfect viitorul? Dacă există deja un plan perfect de acţiune pentru a realiza politic ce şi-a propus inventatorul ei? De ce ar mai fi nevoie de politicieni geniali, de creativitate acţională pentru a îndeplini un obiectiv strategic, dacă într-adevăr condiţiile sunt ideale pentru a nu greşi vreodată? De ce am mai avea vreodată surprize? De ce ne-am mai confrunta inclusiv cu eşecuri, aşa cum păţeşte de altfel Prima Fundaţie, când suntem stăpânii cunoaşterii? Aici, fie e vorba de o uşoară contradicţie, care poate fi rezolvată în cele din urmă doar la nivel de ficţiune, fie de faptul că nici măcar un model teoretic atât de elaborat de cunoaştere nu este capabil să ducă la înţelegerea totală a complexităţii realităţii umane, care îşi va păstra întotdeauna o doză de mister şi necunoscut. La nivel de ficţiune, problema e aparent rezolvată prin faptul că Prima Fundaţie nu este de fapt în posesia teoriei lui Seldon, ci doar ştie de ea, urmând ca la fiecare etapă a implementării planului să apară o hologramă preînregistrată cu Hari Seldon pentru a confirma evoluţia planului şi corectitudinea deciziilor strategice luate în momentele de criză, aşa-zisele „crize Seldon“ (Seldon fiind mort de mult timp, el şi-a planificat aceste apariţii virtuale în termenii anticipării iniţiale a evenimentelor pe baza teoriei sale, desigur.). De altfel, reiese clar din roman că o criză Seldon, precum cea a „catârului“, de exemplu (porecla unui lider abil, care cucereşte la un moment dat Prima Fundaţie, realizând rapid o superexpansiune „galactică“), este o criză bazată în mod fundamental pe o ruptură cognitivă între cunoaşterea fenomenelor şi evoluţia concretă a realităţii. O asemenea falie are, în mod evident, consecinţe politice şi geopolitice grave.
Asimov este însă mai subtil decât s-ar putea crede la prima vedere. Prin acelaşi Hari Seldon, el imaginează o a Doua Fundaţie, a cărei sarcină strategică primordială este de a urmări permanent evoluţia planului său iniţial, implementarea sa, de a sesiza prompt obstacolele pe care le-ar putea întâmpina realizarea sa, de a analiza mersul său spre obiectivul final. Această a Doua Fundaţie e însărcinată cu aplicarea psihoistoriei.
A Doua Fundaţie poate fi asemuită aşadar cu un grup de analişti care strâng sistematic informaţii şi evalueză în permanenţă planul în toate componentele sale şi în arhitectura sa complicată, bazată pe matematică, logică, psihologie, dar şi pe evoluţia istorică concretă a realităţii politice şi strategice din univers. E un fel de serviciu de informaţii foarte sofisticat şi complex al viitorului (în orice caz, nimeni, nici măcar Prima Fundaţie, nu trebuie să ştie localizarea sa sau alte amănunte legate de misiunea sa. Chiar şi în viitor, secretul e vital pentru apărare, dar şi pentru eventuale intervenţii ofensive!). Această structură inedită, a Doua Fundaţie, priveşte cu atenţie la posibilele deviaţii de la plan; orice perturbare este supusă imediat unei cercetări şi analize scrupuloase. Mai mult, oamenii celei de-a Doua Fundaţii au şi misiunea de a îmbogăţi planul, de a-l dezvolta, dacă este necesar, de a-i adăuga componente noi în cazul în care acestea ar putea contribui la reuşita sa!
Dintr-o altă perspectivă, ce nu o contrazice însă pe prima, a Doua Fundaţie este, într-un fel, o grupare de indivizi de elită, extrem de selectă, ce guvernează strategic, în principal prin acumularea de informaţie şi cunoaştere. În termeni postmoderni, dacă pot să folosesc acest concept aici, a Doua Fundaţie e expresia unui stat cu adevărat inteligent şi, poate de aceea, foarte puternic şi versatil. Nu e însă vorba de putere în sensul tradiţional dat de forţa materială (economică), militară sau demografică a unui teritoriu (membrii celei de-a Doua Fundaţii sunt puţini şi izolaţi, folosesc un limbaj simbolic în comunicare, îşi selectează foarte atent structura de putere, într-un sistem meritocratic pur). E vorba, în principal, de putere cognitivă, care, evident, trebuie să se coreleze cu o anumită structură materială pentru a reuşi acţional în implementarea sofisticatului plan Seldon. Iar acea structură e tocmai Prima Fundaţie, planeta Terminus, ale cărei atribute sunt, aşa cum am văzut deja, cele mai apropiate de un stat suveran ce posedă toate atributele clasice ale puterii şi instrumentele ei cunoscute de exprimare: diplomaţia, forţa militară şi comercială, dimensiunea tehnologică.
Spuneam că a Doua Fundaţie este posesoarea ştiinţei inventate de Seldon – psihoistoria şi, în acelaşi timp, custodele planului său grandios de direcţionare strategică a raporturilor de forţe din Univers până la formarea unui nou imperiu, deci a unei noi ordini universale, capabilă să absoarbă haosul devastator. Metafora deosebit de inspirată imaginată de Asimov prin care guvernul celei de-a Doua Fundaţii veghează la dezvoltarea, dar şi la implementarea planului, este cea a unui Radiant, un instrument prin care multitudinea de fire complicate ale planului Seldon este reprezentată holografic în mii şi sute de mii de direcţii de evoluţie politică, geopolitică, economică sau socială a forţelor din galaxie, spre scopul propus (primul instrument de acest fel fusese construit de însuşi Seldon). Ele sunt fixate în ecuaţii matematice complexe, care esenţializează tabloul strategic al echilibrelor de putere din galaxie aflate oricum în continuă mişcare şi transformare. Diferenţiate pe culori, aceste linii cartografiate minuţios, în holograme complexe, se raportează la linia de bază imprimată de Seldon planului originar, iar deviaţiile şi diversele bifurcaţii sunt reprezentate în nuanţe distincte tocmai pentru a surprinde, pornind de la perspectiva istorică obligatorie, modul în care planul a fost, este şi mai ales va fi respectat. Este vorba de o analiză continuă a realităţilor geopolitice şi sociale fluctuante, o dialectică complicată ce include variabile, dar şi elemente de prognoză ce necesită evident studiu permanent, bazat întotdeauna pe informaţie corectă asupra evoluţiilor. O discuţie asupra planului Seldon, desfăşurată între doi membri ai guvernului celei de-a Doua Fundaţii, este ilustrativă pentru complexitatea acestei munci intelectuale şi analitice cu caracter strategic:
„Vom aduce totul înapoi, către începuturi, pe vremea lui Hari Seldon şi vom crea o mişcare înceată de înaintare. Vom segmenta şuvoiul pentru a putea vedea doar câte o decadă din dezvoltare dintr-o privire. Asta dă un sentiment minunat de scurgere a istoriei…
– Te rog să observi cât de răzleţe sunt liniile negre de la început. În cursul primelor decenii nu exista şansa unor alte soluţii.Punctele de bifurcaţie cresc totuşi exponenţial pe măsura trecerii timpului.
Urmări fascinat cum scurgerea anilor şi a liniilor subţiri scrise în negru şi roşu se împleteau într-o ţesătură aproape hipnotică. Modelul în sine nu însemna nimic. Importante erau simbolurile din care se compunea acest model. Ici şi colo îşi făcea apariţia câte-un pârâiaş, umflându-se, ramificându-se şi devenind proeminent…
– Deviaţia albastră, zise Primul Orator (şeful guvernului, n.n.) cu un sentiment de dispreţ… Vom ajunge evident la secolul deviaţiilor.“
Reiese din acest dialog faptul că analiza evoluţiilor politice, sociale, geopolitice din vastul univers internaţional („galactic“) se realiza în permanenţă, alimentată de torentul de informaţie care trebuia evaluată sistematic şi apoi reprezentată grafic în scurgerea istoriei. Se vede că realitatea echilibrelor de forţe geopolitice din galaxie trebuia contrapusă planului iniţial, dar ceea ce era şi mai interesant, după cum am subliniat anterior, e faptul că planul însuşi trebuia evaluat în raport cu realităţile, cu deviaţiile şi variabilele produse în politic sau social. De asemenea, se vede cum analiza realizată matematic şi apoi reflectată în acest tip special de hărţi complexe ale evoluţiei politice nu era una lineară, perfect deterministă (în sensul newtonian de care vorbeam), ci una care evidenţia puncte majore de bifurcaţie şi deviaţii, ceea ce însemna că planul trebuia reeavaluat în permanenţă, adaptat, chiar schimbat, dacă era necesar. Surprize puteau apărea oricând.
Un alt dialog între membri ai acestei a Doua Fundaţii este elocvent pentru înţelegerea mai bună a ceea ce reprezintă strategie, planificare şi acţiune politică efectivă, chiar în ipoteza deţinerii celor mai perfecţionate instrumente teoretice ale cunoaşterii. O cunoaştere care, deja, vedem şi că nu poate fi niciodată absolută în relaţie cu mişcarea, uneori imprevizibilă, a lumii politice şi sociale. Aflaţi în faţa acelui interesant instrument de prelucrare a informaţiilor şi de reprezentare grafică a cursului istoriei şi a posibilităţilor viitorului numit radiant (dar la un moment istoric diferit faţă de conversaţia de mai sus), liderul celei de-a Doua Fundaţii îi explică următoarele unui discipol de-al său:
„Planul Seldon nu este nici complet, nici corect. Este doar cel mai bun lucru care a putut fi făcut în acea vreme. Mai mult de o duzină de generaţii de oameni s-au concentrat asupra acestor ecuaţii, au lucrat la ele, le-au descompus până la ultima zecimală şi le-au pus din nou la loc. Au privit scurgerea a aproape patru sute de ani, au dirijat realitatea conform predicţiilor şi ecuaţiilor şi au învăţat.Au învăţat mai mult decât a ştiut Seldon vreodată şi, dacă am putea reface opera lui folosindu-ne de cunoştinţele acumulate în aceste secole, am face o treabă mai bună. Îţi este perfect clar?
Studentul părea un pic şocat.
– Înainte de a ajunge Vorbitor, continuă Primul Vorbitor, va trebui să-ţi aduci tu însuţi o contribuţie originală la plan. Fiecare semn roşu pe care îl vezi pe perete este contribuţia unuia dintre noi, cei care păzim planul după moartea lui Seldon…
Privi în sus:
– Uite acolo!
Peretele veni parcă spre el.
– Asta, spuse el, este a mea.
O linie subţire şi roşie încercuia două săgeţi bifurcate care cuprindeau patruzeci de centimetri pătraţi de deducţii, pe fiecare rând. Între cele două se afla un şir de ecuaţii scrise cu roşu.
– Nu pare cine ştie ce, spuse Vorbitorul. Se referă la un punct din plan care nu va surveni decât peste o perioadă cel puţin egală cu cea care a trecut până acum. Este vorba de perioada de fuziune, atunci când al Doilea Imperiu va depinde de diferite personalităţi rivale, care vor ameninţa să îl sfărâme dacă lupta va fi prea echilibrată sau îl vor menţine în rigiditate dacă lupta va fi prea dezechilibrată. Aici sunt luate în considerare ambele posibilităţi, sunt studiate şi se indică metoda pentru a le evita.
– Totuşi, continuă el, acestea sunt probabilităţi. Poate exista şi un al treilea curs. Unul cu o probabilitate relativ mică – doisprezece virgulă şaizeci şi patru la sută, ca să fiu exact –, dar deja s-au petrecut evenimente cu o probabilitate şi mai mică… A treia probabilitate constă dintr-un posibil compromis între două sau mai multe personalităţi aflate în conflict. Acest lucru, am arătat eu, mai întâi va bloca imperiul într-un şablon ineficient, iar apoi, în cele din urmă, va implica pierderi prin războaie civile… Din fericire, şi acest lucru a putut fi prevăzut şi va putea fi împiedicat. Aceasta a fost contribuţia mea“.
Observăm, aşadar, cu claritate, cum este nevoie de ajustări şi modificări constante ale planului iniţial, dar şi de intervenţii efective în lumea reală a politicului, socialului şi geopoliticului pentru a putea impune în practica strategică datele noi ale planului. (Mai e atunci chiar acelaşi plan, mă întreb?). Constatăm de asemenea că procesele de dezvoltare teoretică a înţelegerii universului social nu se opresc la un cadru conceptual fix, ci se îmbunăţesc, la rândul lor, constant, în consonanţă cu progresul cercetării şi al ştiinţei, dar şi cu evoluţia realităţii.
Cum analiza şi informaţia nu sunt de ajuns pentru a schimba realităţile politice şi tabloul strategic evolutiv, a Doua Fundaţie este obligată ea însăşi să facă politică în teren, intervenind material (ieşind din registrul analitic) în momente de criză pentru realizarea obiectului strategic final. Într-adevăr, ea foloseşte de exemplu spioni pentru a dărâma regimuri ostile, pentru a anihila forţe inamice ce zguduie constant echilibrele de putere din univers pe care ea le vrea dirijate în interesul construirii acelei noi ordini universale propuse de planul iniţial al lui Seldon. În mod spectaculos, de exemplu, a Doua Fundaţie este constrânsă să iniţieze chiar operaţiuni complexe de spionaj pe Prima Fundaţie pentru a masca existenţa sa şi pentru a prezerva, prin aceasta, esenţa planului originar.
Aşadar, ceea ce e demn de remarcat este faptul că, totuşi, această lume specială – a Doua Fundaţie – poseda, teoretic, cea mai importantă armă în realizarea scopului său şi anume teoria absolută a cunoaşterii sociale (psihoistoria) şi, cu toate acestea, e, la rându-i, nevoită sã acţioneze politic, să intervină adesea „în teren“, dincolo de acţiunile de anvergură geopolitică şi diplomatică ale Primei Fundaţii, pentru a-şi putea îndeplini obiectivele. De aici, o luptă continuă pentru realizarea programului noii ordini universale, ce implică elemente de cunoaştere şi analiză, de strategie politică şi geopolitică, într-o întrepătrundere ce demonstrează în primul rând relaţia complexă dintre informaţie şi acţiune strategică, dintre factori cognitivi şi materiali în orice proces de construcţie politică şi strategică.
Care este însă lecţia (sau care sunt lecţiile) romanelor din seria Fundaţiei, dincolo de imaginaţia lui Asimov, de ingeniozitatea sa (uneori puerilă, din punct de vedere al construcţiei epice), pornind de la ipotezele sale privind teoria şi practica relaţiilor sociale şi de putere, în marea lor devenire istorică?
În primul rând, faptul că există întotdeauna o diferenţă între cadrul teoretic (chiar unul perfect sau apropiat de perfecţiune) din domeniul ştiinţelor sociale şi planul operaţional necesar pentru realizarea unui scop politic sau strategic în realitatea socială. Un asemenea plan se sprijină, bineînţeles, pe o teorie a universului social (ce posedă în mod obligatoriu capacităţi de predicţie), dar pentru realizarea sa efectivă în realităţile politice şi geopolitice, infuzia de cunoaştere este vitală, la fel ca şi analiza permanentă a mişcării forţelor (sociale, politice, economice şi geopolitice) ce acţionează în structura intimă a acestor realităţi. Niciun plan nu este fix, iar un plan într-adevăr bun este cel care se poate schimba rapid, se poate transforma, în funcţie de circumstanţe adesea schimbătoare (un mare autor în domeniul istoriei Strategiei, Lawrence Freedman, evidenţia chiar diferenţa semnificativă dintre conceptul de strategie şi cel de plan).
Cu tot progresul matematicii sau al tehnologiei, ce potenţează diversele instrumente de cunoaştere şi analiză, nicio teorie a socialului nu poate fi însă perfectă; întotdeauna vor exista variabile generate de imprevizibilitatea acţiunii umane, de doza inerentă de subiectivitate în răspunsul indivizilor (şi al societăţilor) la gama variată de situaţii ce apar în viaţa socială şi politică concretă. După cum spunea marele gânditor Isaiah Berlin: „Nicio teorie nu poate încadra imensa varietate a posibilului comportament uman, vasta multiplicitate a cauzelor şi efectelor de minut nedescoperite, ce formează acea întrepătrundere a omului cu natura pe care istoria pretinde să o înregistreze“. De aici necesitatea unei corelări permanente dintre modelul teoretic şi realitatea socială, politică sau geopolitică investigată, în cazul în care se doreşte transformarea sa, în conformitate cu un anumit scop, ce poate fi legat de stabilitate strategică, de instituirea unei anumite ordini politice sau sociale, de un anumit model economic etc. Aceasta ar fi premisa unei gândiri strategice ce cuplează teoria cu practica socială, politică, într-un model ce permite acţiunea coerentă, pe termen lung.
Avem deci oricum prefigurată o diferenţiere subtilă între teorie, strategie şi aplicarea unui plan pentru realizarea unor obiective strategice diverse.
Ceea ce este poate mai important, în opinia mea, este eterna relevanţă a acţiunii oamenilor de stat – diplomaţi, strategi, politicieni, militari – în îndeplinirea unor obiective legate de apărarea sau promovarea intereselor statelor şi a societăţilor, într-un anumit univers internaţional din ce în ce mai complicat. Arta „marii politici“, a „marii strategii“ nu poate fi prizoniera unor şabloane teoretice rigide, în condiţiile în care circumstanţele se schimbă permanent, intervenind noi nuanţe, noi constrângeri, noi pericole, noi provocări pe care numai omul de stat le poate gestiona, adesea prin asumarea de riscuri.
În sfârşit, prognoza asupra viitorului poate fi realizată într-adevăr la nivel teoretic – şi acest lucru este important, desigur –, însă anticiparea nu trebuie să cadă într-un determinism rigid, ci trebuie să aibă în vedere probabilităţi şi posibilităţi, scenarii care pot să fie mai bine controlate în practica istorică şi politică. Aşa cum spune sugestiv un personaj din roman: „Nu trebuie să prezici viitorul. Alege doar un viitor – un viitor bun, un viitor util – şi fă acea predicţie care va altera emoţiile şi reacţiile umane în aşa fel încât viitorul pe care l-ai prezis să se petreacă. Mai bine să construieşti un viitor, bun decât să prezici unul rău“.