Imperiul lianelor

Stefan Manasia, Bonobo sau cucerirea spatiului, Editura Charmides, Bistrita, 78 p.

Destul de slab s-a aratat 2013 în ceea ce priveste poezia. Daca nu neaparat calitativ, cantitativ volumele de poezie au întârziat sa mai apara în maniera deja bine conturata a ultimilor câtiva ani. Însa, dupa cum poate fi observat, poezia „facuta de douamiisti“ si-a orchestrat parca aparitiile în ultimii doi ani: daca, în stop-cadru, 2012 a fost anul lui Radu Vancu, Dan Sociu si Vlad Moldovan (ultimul fiind, cronologic, cu un picior în ograda douamiista si celalalt într-o noua paradigma poetica – care nu are înca suficienti autori reprezentativi), 2013 îi aduce în prim-plan pe Claudiu Komartin, Stefan Manasia si Andrei Dósa (omologul lui Vlad Moldovan din aceasta triada). Si, desi aceste încadrari – am mai spus-o – sunt incomplete tocmai datorita fragilitatii esantionarii în sine (am scos din discutie multe carti importante ale perioadei), din aceste îndosarieri reies câteva note comune, independente de proiectele individuale ale autorilor: daca 2012 a fost – în mare parte – anul autenticist (experimentalism biografic), 2013 devine cu pasi repezi anul vizionarismului. Si, cu toate ca aceste categorii nu se exclud reciproc, notele majore (firele rosii) ale poeticilor în acest asolament bienal sunt evidente. Radu Vancu scrie un volum biografic al traumei si regenerarii, iar Dan Sociu face un bilant taios al experientei. În 2013, apocalipsa lui Claudiu Komartin („Poem pentru cei din urma“) si cea a lui Manasia („Bonobo sau cucerirea spatiului“) propun o reevaluare a formulei – stilistice si tematice – pe care cel din urma a împroprietarit-o, formula lasata în urma de noile trend-uri.
Anarhism livresc
Stefan Manasia dispune – si în noul volum se vede cu ochiul liber – de o capacitate enorma de a experimenta. De altfel, poetul este cunoscut înca de la „Amazon“ ca un împatimit al stilisticii glam. Poezia luxurianta, baroca, domolita si împrospatata de o estetica a onestitatii discursului definesc, acum la al patrulea volum, anarhismul livresc al autorului. Si, cum proiectele sale literare au fost mereu pretentioase (mizele au urcat de la un volum la altul în conquesta noului himerism), ultimul volum merge pâna la teoriile involutiei post-apocaliptice (esentializarile civilizatiei). Singurul precedent al ultimilor ani vin chiar din rap-ul românesc: albumele „Imperiul lianelor“ si „Amenintarea maimutei“ ale celor de la Specii, în colaborare cu Kazi Ploae (aceeasi tematica a post-umanului, a androidizarii, a revenirii la structura tribala, a dezumanizarii). „Motocicleta de lemn“, volumul din 2011 al poetului, anunta în mare masura aceasta carte-eveniment (pentru ca este unul din putinele proiecte „Rhysling Awards“ românesti valide), unde mereu versurile lui Manasia au fost îmbibate de nostalgia post-industriala, de vizionarismul stiintific si de problemele politico-sociale. Mahalaua dezolanta pasoliniana, universul junky, distrugerea oicumenei si „ruleta Discovery“ au aglomerat dintotdeauna poemele autorului. Însa, spre deosebire de majoritatea autorilor tineri, vâna expansiva a fost mereu bine temperata de siguranta referintelor livresti. Astfel, „etica grunge“ devine aici un spectacol al melancoliei: „Musonul a-nghitit scuterul/ reclamele Coke/ BMW-urile/ conduse de masculii triadei// Si ei nu stiu/ ca-n inima Taipeiului sta el/ baiatul taiwanez/ lânga iubita lui/ cu cod de bare pe tricoul roz. Am cunoscut dragostea/ totul despre adevarata dragoste:/ cele mai multe trupuri se aliaza/ din spaima si resemnare (…) 4. Cealalta, de nici 20, skinny/ & toxicomana, danseaza/ prin cluburi pâna dezgustul o trage/ de par si o târaste catre zapezile/ din Hokaido. Liniste./ Introspectie superficiala. Bulgari./ Iarna din ce în ce mai electrica“.
Expresionismul nu lipseste din structura poetica a lui Manasia. De la „graffiti-ul de sânge“ din „Etica grunge“ la „ca bisturiul peste abdomen/ dunga lasata/ de WIZZAIR/ pe cer“, secventele dure sunt o constanta în lirica acestuia. De fapt, poetul plaseaza secvential câte un memento din volumele anterioare: parodiat, accentuat sau ca o amenintare permanenta: „Am cazut din Paradis ca sa inventam laserul si pasta de dinti. V-urile deasupra Londrei. Penicilina“. Într-un fel ciudat, secvential, calmul lui Montale se întâlneste cu violenta animata specifica futuristilor, ceea ce transforma începutul volumului într-un prolog puternic, secventele schematice fiind potentate de un meta-motiv – reîntoarcerea în Ostroveni în ceea ce va fi o adevarata criza apocaliptica: „Ratacesc printre blocurile Ostroveniului,/ proaspete, colorate,/ vazute prin retina copilariei. Dar parul meu/ e lung si rarit,/ chipul brazdat de trecerea vremii“. Urmeaza apoi poemele „Vis de maimuta“ si bridge-poems care introduc (atentie, fara o pretentie de prim-plan!) cititorii în atmosfera intergalactica („Unul din tribul meu se visase/ toata viata mongol, mecanicii tineri/ teoretizau însa vegetarianismul,/ suprematia culturii bonobo“). Toate aceste cadre de cinema – roboscopie, unghi olandez si halografie – au un rost în setarea conventiei spatiale: totul se întâmpla (si aici proiectul este cu adevarat îndraznet) într-o lume lipsita de topocronie concreta (rar ni se dau câteva indicatii, într-o ambiguitate accentuata a cadrului – între Faget si noile cuceriri spatiale). Ceea ce este important în poezia SF din „Bonobo“ este felul în care acest truc vizionar declanseaza ca motiv fals nostalgia, depresia, melancolia. Volumul lui Stefan Manasia este construit sa plaseze lumea într-o stagiune post-apocaliptica doar pentru a ni se arata ca emotiile umane lucreaza în aceleasi registre, potentate doar de climatul exotic al imaginarului: „Culeg lamâi si grepfruit de pe rafturi/ în supermarket./ Patronul si vânzatorii lipsesc –/ razia militiilor afro-n cartierele coreene./ Singur în hangarul fluorescent,/ citricele-s ultimele alimente ramase,/ las câteva si celorlalti. Locuiesc într-o vila/ unde însereaza deja, ma grabesc. Pe drum,/ recuperez fetele de pe terenul de fotbal/ al vechiului club. Gazonul marunt,/ dunele peste care portarul plonja“, „Iubita ramasese în casa de pe plaja, coplesita de treburi. Întindea rufele în asteptarea mea. O mila nesfârsita aproape m-a facut sa vomit: supravietuiseram singuri în desertul atomic. (…) Atunci iubita s-a napustit în camera, stapânita de o dragoste inutila. Pentru ca eu aveam sa evadez prin usa ce da în gradina, târându-ma prin santul secat, înfundat de cochilii sfarmate si piei de sopârla“.
Cotidian vintage
Ciclul care urmeaza, „Zmeie pe cer“, este partea cu adevarat puternica a volumului. Aici, dupa ce reperele culturale au fost selectate atent si îmbinate în peisajul pe rând desertic, atomic si al noii vegetatii, sunt evocate momente ale unei realitati concrete si palpabile. Voi cita, în continuare, câteva versuri din cele mai bune poeme ale volumului („Daniela“ si „Zmeie pe cer“): „Esti doar un nume pictat pe o cruce de lemn,/ Daniela, sau, daca-l consideri numai/ pe Iisus baiat bun, nu mai esti nici macar/ atât. Ascultai Ticket to Ride, atunci, între rafturile// cu Royal Canin si detergenti, la BILLA; tineai ritmul/ batând din mocasini, fredonând din buzele/ senzuale (insesizabila semipareza): îti placea/ vocea needucata, dura, so childish a lui John,// nu felul cum se alinta Paul. Admirai,/ sunt sigur, filipicele lui Lennon, opiniile/ – ferme si minunate – despre Christos si apostoli,/ nonviolenta, fericire si bunatate, despre iubire// si Vietnam si CIA si USA. În cabinetul tau, Daniela,/ n-am vazut nici o icoana si asta mi s-a parut/ emotionant. (…) Asistentele te-au parasit// primele: cinice. Trupuri Calde sub halatele reci./ Moartea le demoralizeaza pâna si pe ele. Babele/ pe care atât le iubeai, într-un fel de/ maternitate perversa,/ s-au mutat la alti medici de familie,/ ocolindu-te când treceai (…) Luni de zile urmez// tratamentul si tin hepatomegalia sub control./ Luni de zile îmi mutilez ficatul, ajutat de corbii/ nevazuti ai depresiei, dezgustului,/ îndelung terfelitei stime de sine“. Aici, dupa ce am fost martorii unui tur de forta în ceea ce priveste corinticul poetic (complexitate, bogatia imaginarului, intercalarea planurilor, referinte încifrate si trimiteri culturale), tonul grav, impozant prin materialul ontologic trece în fata experimentului textual. Dispare maniera exuberanta si opulenta a liricii, însa este pastrat primatul epitetului. Rezulta astfel explozii senzoriale (poezia palpabilului, a voluptatii) care însotesc adevarate elegii: „Zmeiele rulate la brat,/ pâna la vagauna. Si aici,/ inima mi se face si azi…/ Fiindca,-n timp ce zdrentele alea danseaza,/ purtate de curenti,/ nunta pestisorilor aurii,/ fara sa li se-ncurce sforile si sa se ciocneasca,/ ea închide ochii. Paru-i freamata liber“, „Toate astea ajung la mine filtrate prin frunzisul rarit./ Duhoarea orezului neverosimil de alb, amestecata/ cu damf de pruna, ma face sa vomit,/ la radacina pomului, în timp ce mâna atinge,/ pe scoarta rugoasa,/ rasina: Aicea a fost ciot,/ am zis, si-am cerut iarasi sticla, vrând sa-mi fac rau,/ sa-i seman baiatului abandonat la antipozi“.
Izolarile eului chiar în mijlocul discursului (aerul elegiac al poeziei mediteraneene), elementele unui cotidian vintage dar autentic (blugii, „The Beatles“), revolta latenta care deseori explodeaza în versuri profetice, duritatea secventiala a cântecelor GRUNGE, toate contribuie major în poezia lui Manasia care, în volumul „Bonobo“ arata ca unul din cei mai consecventi poeti ai generatiei sale. Voracitatea culturala si, în acelas timp autismul poetic darâma mitul general al livrescului – automat – artificial. De altfel, nu îmi imaginez ce alt reprezentant al poeziei – asa-zis – tinere s-ar fi putut angaja într-un astfel de proiect pretentios. Dezinteresat – se pare – de a se reinventa, el lucreaza meticulos si profesionist într-un registru care, în poezia ultimului deceniu, ar trebui sa-i poarte numele.