Ploua torential. E însa prea târziu sa contramandam masina care ne va duce în jungla pentru a prinde apusul soarelui pe colinele care înconjoara templele din Angkor. Soarele disparuse de mult dupa perdele tropicale de apa care acopereau câmpurile de orez, copacii si lianele padurii dese, siroind prin turnurile templelor parasite în pamântul saturat de sezonul ploios care ar fi trebuit sa se fi încheiat de-acum.
Urcam pe o carare îngusta taiata prin jungla, ploaia se înteteste, ni se afunda sandalele în pamântul cleios, drumul pare sa nu se mai sfârseasca, suntem uzi pâna la piele, pe lânga noi trec calugari budisti fara nicio expresie, un grup de tineri înfasurati în pelerine, turisti dezorientati, câte un localnic care se misca rapid, semn ca stie bine locul.
Ajungem în vârful dealului dar greul abia începe. Ghidul, Sok, ne arata niste trepte de piatra înalte si alunecoase si ne spune ca ne asteapta sus în turnurile templului de unde vom putea vedea panorama Angkorului si ne mai asigura ca ploaia se va opri curând. Îl privim neîncrezatori. Dispare pe scara aceea la cer ca un liliac de noapte. În orice caz nu-mi amintesc sa-l fi vazut urcând treptele desi a ajuns primul în vârf. Deocamdata e ceata si fum, abia se vad scarile taiate inegal, foarte înguste, pe care noi le urcam încet si putin speriati.
Când am ajuns pe colina, ploaia într-adevar s-a oprit si un curcubeu taia cerul pe deasupra junglei. Apusul e spectaculos datorita norilor, nu soarelui, ne spune Sok zâmbind. Iar silueta Angkorului, una dintre cele sapte minuni ale lumii, cel mai mare monument religios din toate timpurile, a aparut dintr-o data ca un castel urias de nisip desprins din norii portocalii prin care soarele se sparsese împrastiindu-se pâna în câmpurile de orez care înconjurau orizontul.
Angkor, capitala imperiului kmerilor, a înflorit între secolele 9 si 13, începând cu liderul hindus Jayavarman II care s-a autointitulat în 802 „monarh universal“ si „rege-zeu“. Perioada de glorie începe cu Regele Suryavarman II care dupa ce îsi consolideaza pozitia politica prin campanii militare si o administratie puternica, începe în 1113 constructia Angkorului ca pe un mausoleu personal. Incitat însa de expansiunea Vaisnavismului în India, a dedicat templul zeului Vishnu (zeul conservarii universului si protectorul creatiei) mai degraba decât lui Shiva (zeul distrugerii), îndepârtându-se de traditia regilor khmeri. Constructia templului principal care dureaza pâna în 1150 este impresionanta, cu ziduri exterioare de peste 700 de metri portretizând cosmologia hindusa, cu turnuri sugerând Muntele Meru – casa zeilor, cu pereti înalti interiori si un sant de apa exterior simbolizând muntii si oceanul. Pe canalele lacului Sap construite de khmeri cu peste o mie de ani în urma a fost carata în barci de bambus mai multa piatra decât au toate piramidele egiptene. Zidurile au fost decorate cu basoreliefuri – cele mai lungi din lume- reprezentând scene mitologice ori imagini din viata imperiului.
Cu peste o mie de temple si aproape un milion de locuitori, Angkorul era mai mare decât Roma antica, cu un sistem de infrastructura complex care lega cei peste o mie de kilometri patrati ai celui mai întins oras preindustrial din lume. Dupa o serie de razboaie cu regatele vecine tailandeze si vietnameze, Angkorul este înghitit de regatul Ayutthaya iar în 1432 va fi abandonat. Probabil din cauza unui dezastru ecologic. Templele au fost parasite, devastate si cu timpul invadate de jungla. Copacii si-au strecurat radacinile printre statui si turnuri, vegetatia a luat în posesie constructiile sofisticate creând o simbioza stranie si spectaculoasa între ziduri de piatra si trunchiurile contorsionate ale copacilor batrâni care au înghitit si deopotriva au protejat arhitectura. Peste civilizatia khmera s-a asezat în secolul 12 budismul. În secolul 19 englezii au descoperit templele de la Angkor Wat într-un amestec neasteptat de ruine sofisticate, lacasuri religioase cu statuile lui Budha decapitate, locuinte de lemn si o populatie bastinasa care se întorsese la viata primitiva.
Vazut de pe colina în lumina sângerie la apus, Angkor Wat pare resedinta unui urias adormit. Întunericul se lasa cu repeziciune si stâncile din jur capata forme ciudate. Suntem singuri pe vârful dealului si auzim cum jungla pulseaza înainte ca pasarile si animalele sa-si caute culcusul ori sa înceapa vânatoarea de noapte. Sok ne simte tensionati si pluseaza: pietrele din jurul templului fusesera puse acolo de luptatorii de gherila care au rezistat în jungla pâna acum câtiva ani. Peste tot se vad urme de gloante, urmele exploziilor, locuri bombardate si arse cu naplan. Cambodgia este o tara plina de rani. Ne-a privit atent si a adaugat: Vindecate.
Am coborât pe aceeasi poteca îngusta, la lumina unei lanterne pe care Sok o scosese din mâneca. Atentie la serpi! ne-a mai spus si a izbucnit într-un râs copilaresc si tonic. Ne va lasa sa ne odihnim câteva ore la un hotel în Siem Reap, un orasel aflat la 6 kilometri, si la cinci dimineata ne va lumina drumul cu aceeasi lanterna pentru a prinde momentul în care soarele rasare din spatele templului principal, un decor mirific al spectacolului naturii.
E înca întuneric dar soseaua care duce la complexul arheologic e neasteptat de aglomerata. Autobuze cu turisti, bicilete si tuk-tukuri, pelerini si budisti, iar pe marginea drumului maimute zglobii si semne de circulatie pe care nu le-am mai vazut nicaieri: „atentie la elefanti“. Biletele de intrare sunt si ele altfel decât oriunde: un fel de carte de identitate cu fotografia vizitatorului care se ia pe loc la casa, cu data zilei respective si imaginea Angkorului. Fiecare masina este controlata, fiecare vizitator verificat. Sok zâmbeste din nou: controale ar fi trebuit sa se faca de mult, dar mai ales la iesire. Din templele astea s-a furat enorm, statui, obiecte de cult, antichitati si bijuterii, si multe au luat drumul Occidentului.
Turistii se aliniaza tacuti pe lânga zidurile templelor, îsi pregatesc aparatele de fotografiat privind concentrati spre cerul care va începe sa se lumineze încet, cu efecte dramatice, dezvaluind la poalele lui silueta de cenusa a Angkorului. Trag aer în piept. Ai senzatia ca faci parte dintr-o experienta puternica într-un loc unic. M-am simtit asa doar la Macchu Picchu, dar acolo natura e mai puternica decât omul, decât orice arhitectura, copleseste, te înalta si în secunda urmatoare te striveste. Îmi voi petrece toata ziua hoinarind din templu în templu, urcând trepte înguste în capele, trecând poduri cu dragoni sculptati în piatra, strecurându-ma pe sub arcade si de-a lungul basorelifurilor, printre radacinile copacilor uriasi adapostind bucati de statui ori capete ale lui Budha. Am intrat în „orasul secret“ în care regele traia cu concubinele sale si unde era interzis accesul strainilor. Palatul regal e înconjurat de un sant de apa larg cât un lac, iar în fata portilor principale se deschid ruinele unui stadion antic decorat magnific în care aveau loc serbarile, jocurile de curte, circul si executiile. Vinovatii erau aruncati crocodililor iar dusmanii erau decapitati si capetele puse în tepe. Dupa ploaia din seara precedenta, din pamântul moale ieseau cioburi de vase si tot felul de obiecte vechi, unele cu desenele intacte. Sok scormoneste cu vârful umbrelei si îmi promite ca îmi va gasi un rubin sau un diamant, praf de aur sau topaze. Zidurile palatului regal fusesera batute în pietre pretioase si înca si azi mai poti gasi comori îngropte. Între timp Sok scoate la suprafata cu vârful umbrelei câtiva dinti de rinocer si doua gloante.
Drumul prin jungla de la un templu la altul, dincolo de frumusetea lui, e plin de pericole. Sok îmi arata un scorpion rosu veninos pe care era gata sa calc, un paianjen mare cât palma care atârna dintr-un copac pe marginea potecii în care as fi putut intra cu capul sau înfasoara pe vârful umbrelei un pui de cobra si îl arunca într-un tufis. Pare crescut în jungla, recunoaste pasarile si animalele dupa sunete, stie când va porni si când se va opri ploaia. Râde frumos, cu tot corpul, nu poti ghici din fata lui senina prin câte drame a trecut, înca de la 11 ani când tatal fost ucis în fata sa de kmerii rosii.
Într-un fel, Cambodgia va ramâne pentru mine legata de povestea lui Sok supravietuitorul, prizonier si martor al unei lumi care zeci de ani a fost sfâsiata în lupte de gherila, tragedii si cruzime, crime în masa, lagare de reeducare, de munca, sau de exterminare. Asemeni eroului din „Câmpuri ucigase“, Sok vazuse de câteva ori moartea cu ochii, a luptat în razboi, a fost luat prizonier si trimis la reeducare în Vietnam, a fost deportat într-un lagar de munca fortata, a evadat, a lucrat apoi pentru ONU dezamorsând bombe în jungla, si a fost din nou capturat de gherilele lui Pol Pot, a devenit apoi preot budist si mai târziu ghid turistic…Un destin dramatic si întortocheat ca acela al Cambodgiei.
Dupa ce si-a câstigat independenta fata de Franta în 1953 sub regele Norodom Sihanouk, Cambodia a devenit monarhie constitutionala. Desi initial adoptase o politica a neutralitatii, pe masura ce Razboiul din Vietnam avansa, între 1969 si 1973 Cambodgia a fost bombardata si invadata de trupele americane si vietnameze care luptau împotriva Viet Congului si Kmerilor Rosii, ajungând scena unui razboi sângeros cu peste un milion de refugiati si victime. În 1975, dupa retragerea americanilor, când Kmerii Rosii au preluat puterea, tara ajunsese devastata de foamete. Regimul lui Pol Pot a evacuat orasele si a trimis toata populatia în lagare de munca fortata încercând sa refaca agricultura pe modelul secolului 11, au intrezis medicina vestica, au distrus temple si biblioteci, au ucis minoritati etnice, intelectuali si pe cei care purtau ochelari sau vorbeau limbi straine, cei mai vânati fiind profesorii, medicii si avocatii. Aproape trei milioane de cambodgieni au murit datorita executiilor, foametei, sau bolilor. Si tragedia continua. În 1978 tara este invadata de trupele vietnameze si o grupare de stânga, Frontul Salvarii, dezamagita de prestatia Kmerilor Rosii, preia puterea si instaureaza un stat pro-sovietic.
În anii ‘80 Kmerii Rosii sustinuti de Thailanda, SUA si Anglia continua sa controleze o mare parte din teritorii, astfel ca reconstructia tarii, profund afectata la toate nivelele, e imposibila. Abia în 1991 ONU obtine mandat de încetare a focului si începe negocieri cu refugiatii pentru dezarmare si instaurarea pacii. Sok, evadat dintr-un lagar de munca fortata, ajunge angajat al UNTAC (Autoritatea de Tranzitie a Natiunilor Unite în Cambodgia) dar este capturat de Kmerii Rosii. Buna cunoastere a junglei si a mentalitatilor luptatorilor de gherila îl ajuta sa fuga înca o data. Ironic, unul din unchii lui era membru al guvernului comunist în cadrul monarhiei constitutionale reinstaurata în 1993. Din pacate doar patru ani mai târziu are loc o lovitura de stat. Din 1997 în Cambodgia se instaleaza stabilitatea politica si încep primele semne de refacere economica. Abia în iulie 2010 însa, primul membru al Kmerilor Rosii este gasit vinovat de crime de razboi si condamnat la 19 ani închisoare pentru crime împotriva umanitatii în calitate de conducator al lagarului de exterminare S21.
Azi în Cambodgia nu mai sunt batrâni, iar în manualele de istorie copiii nu mai învata despre Pol Pot si regimurile criminale. Sub palaria de soare fata maslinie a lui Sok îmi zâmbeste blând: „Stii care e lectia supravietuirii? Sa uiti si sa ierti.“ Si îmi dau seama ca daca în alte parti ale lumii astea sunt doar invocate politic, oamenii acestia micuti si linistiti chiar au ajuns sa le traiasca, fortati sa supravietuiasca, si azi, în conditii dure.
O tara plina de temple si de câmpuri ucigase, Cambodgia mi se va aseza în minte altfel dupa ce voi iesi la tara în câmpurile de orez, pe drumuri înguste serpuind printre plantatii de banane si papaya marginite de ape pline de nuferi si flori de lotus. Taranii trec în care trase de boi pe ulite pietruite si în jurul caselor simple forfotesc vaci costelive si gaini. Dintr-unul din aceste sate cu atmosfera patriarhala voi lua o barca mica si voi naviga pe lacul Sap spre asezarile lacustre din centrul tarii. O lume plutitoare se întinde cât vezi cu ochii. Oameni care se nasc, traiesc si mor pe apa. Copiii merg la scoala în barci, calugarii alunca spre temple, cafeneaua si magazinul general se leagana si ele pe ambarcatiuni mici. Apa da viata si înghite tot. În timpul musonului se umfla pâna aproape de veranda caselor suspendate pe piloni ca niste cocostârici cenusii, iar în sezonul uscat lacul scade si plaurii ies la suprafata facând loc terenurilor fertile pentru cultivarea orezului.
Îmi petrec ultima seara în Cambodgia într-un bazar de noapte din centrul oraselului Siem Reap, déjà plin de hoteluri luxoase, restaurante cochete si numerosi turisti, majoritatea europeni. Sok râde copilaros, ne îmbratiseaza si ne prezice ca vom reveni în Cambodgia. Si probabil ca daca distanta nu ar fi atât de mare, prezicerea i s-ar îndeplini neasteptat de curând.
A doua zi dupa ce m-am întors din sudul Asiei aveam o întâlnire în partea de sud a Manhattanului, aproape de Chinatown. Cu o zi în urma ma aflam în jungla Cambodgiei la aproape 30 de grade Celsius, iar în New York venise deja iarna. În compartimentul de metrou era însa placut. Cumparasem „New York Times“ dar îl tinea înca nedeschis pe genunchi. Priveam fetele din jur si ca într-o halucinatie pe banchetele de vis à vis calatorii erau toti asiatici. Dupa trei drumuri în Asia ajunsesem sa pot distinge chiar între japonezi, chinezi, si coreeni, între tailandezi, indonezieni si filipinezi, între vietnamezi si cambodgieni, lucru la fel de greu pentru noi ca si pentru asiatici carora li se pare ca toti albii seamana între ei. În fata mea erau aproape toate etniile asiatice reprezentate O farsa a subconstientului? Calatoria, care înca ma obseda, prelungita mental? Am închis ochii pentru câteva secunde si i-am redeschis apoi brusc, cum faci uneori sa verifici realitatea ori sa înlaturi fanstasmele. Erau tot acolo. Si deodata am împietrit. Femeia din fata mea, o chinezoaica fara vârsta, purta la gât exact esarfa traditionala din matase cambodgiana pe care mi-o cumparasem din bazarul de noapte din Siem Reap.
Mai bine sa citesc. Am deschis ziarul dar pe prima pagina m-a lovit titlul cu litere de-o schioapa: cea mai mare tragedie din Cambodgia în ultimii 30 de ani de la caderea regimului Kmerilor Rosii. La Festivalul Apei care celebreaza sfârsitul sezonului ploios din Phnom Penh, (la care ne paruse rau ca nu apucasem sa ne ducem!), se prabusise un pod. Peste 380 de morti si 760 de raniti. Unii s-au înnecat, altii au fost calcati în picioare. Asia e plina de sarbatori religioase si tot felul de festivaluri care aduna multimi uriase. Iar masurile de securitate sau infrastructura locurilor de multe ori nu pot face fata numarului enorm de particianti.
Desi e interzisa consumarea alcoolului pe parcursul sarbatorilor, de fiecare data se înregisteraza incidente. Nu pentru ca asiaticii ar fi mari consumatori, ci dimpotriva, din lipsa de obsnuinta combinata cu temperaturile ridicate. În India ne-am nimerit în Jaipur în timpul Festivalului elefantilor iar în Varanasi în zilele Holi, Festivalul culorilor, si în amebele cazuri aveam sa aflam a doua zi ca fusesera morti si raniti. Pâna la urma, toate calatoriile au riscul lor. Sa ai o karma buna nu e de neglijat. Si e placut sa te descoperi norocos dupa ce mergi în locuri periculoase sau instabile. La scurt timp dupa ce fusesem în Jaipur au explodat doua bombe în centrul orasului. La fel în Nepal. La doar o saptamâna dupa ce ne-am întors din Macchiu Picchu au fost mari alunecari de teren si accidente iar parcul arheologic s-a închis pentru câteva luni. Si daca ai noroc cu adevarat, în calatorii vei avea si întâlniri ori întâmplari memorabile, dramatice ori anecdotice. Derulez experienta intensa avuta cu shamanul din Urubamba, întâlnirea cu mafiotul Dino din Sicilia, sau cu supravietuitorul Sok din Cambodgia. Îmi amintesc cum era sa ne înecam în Strâmtoarea Magellan, sa fim înjunghiati în Marakesh sau cum puteam fi muscati de scorpini în jungla Angkorului …
Bucuroasa ca am scapat si de data asta, închid ziarul. Ma uit amabila la chinezoaica de vis à vis care poarta o esarfa cambodgiana exact ca a mea. Cobor în Chinatown. Tarabele cu marfuri pe care le vazusem în Laos sau Tailanda, aromele de dumplings si peste prajit îmi lasa senzatia ca ma pot afla oriunde. De altfel, câteva zile dupa ce m-am întors din Asia am continuat sa traiesc între continente, dormind ziua si stând treaza noaptea sau nedormind deloc Cu matematica data peste cap, am descoperit însa formula nemuririi.
Totul a început dupa ce din Siem Reap am trimis un email în America si am realizat ca ceea ce eu credeam ca tocmai se întâmplase în ziua aceea, avea de fapt sa se întâmple (sau nu) a doua zi. În Asia era vineri si în America joi. Diferenta de fus orar face ca orice calatorie între cele doua continente sa fie una în timp. Daca zbori din Est în Vest câstigi o zi. Daca ai zbura atunci continuu de la Est la Vest timpul ar sta pe loc? Sau, si mai rau, ar lua-o înapoi? Practic nu poti zbura doar de la Est la Vest, mi se poate replica, fara sa ajungi în acelasi loc ori si sa pierzi tot ce ai câstigat. Am si o solutie practica atunci: sa ne imaginam pe o pârtie de ski. Urci cu telecabina încet în vârful muntelui si apoi îti dai drumul cu repeziciune în jos. Tot asa, daca cerul ar fi o pârtie, poti zbura cu avionul în Est si cu o naveta spatiala înapoi spre Vest. Timpul ar sta pe loc sau ar fi mereu acelasi. La fel ca si noi. Ideea e sã zbori mereu în directia buna. Poate ca de fapt am descoperit nu doar formula nemuririi, ci si pe cea a tineretii vesnice? Ce e însa sigur e ca tineretea are de-a face cu calatoriile si curiozitatea de a descoperi locuri si culturi noi.