Eugen Negrici, „Imanenta literaturii“, editia a III-a, Bucuresti, Editura Cartea Româneasca, 2009, 256 p.
Modestia nu-si are rostul în aceasta recenzie. Ma numar printre putinii tineri sub treizeci de ani care pot scrie cu temei despre cartea lui Eugen Negrici. Publicul avizat al „Imanentei literaturii“ ramâne restrâns si la a treia editie, desi cartea lasa impresia ca e lesne de înteles. Coperta, foarte inspirata, ofera o sugestie despre ideea de baza vehiculata de universitarul bucurestean. Un baiat curios iese din cadrul îngust al epocii în care traieste pentru a privi cu stupefactie (uimirea si-a pierdut din virtutile stilistice!) spre vremuri de demult, încercând sa priceapa lucruri total straine. Si cum personajul nu poate sa recupereze contextul secolelor precedente, gusta entuziasmat, cu riscul de a se însela, frumusetile trecutului. Caci aceasta este si ipoteza de la care porneste autorul: „Cu cât mai îndepartata ca spirit e cultura destinatarului, cu cât mai propice asociatiilor si contrarietatilor circumstantiale (de timp si de loc) în care primeste mesajul, cu cât mai fierbinte imaginatia si mai dispus la aventura spiritul care divagheaza în fata stimulului devenit ambiguu, cu atât reactia în fata acestuia din urma va fi mai fluida, mai nestatornica, iar contururile precise ale sensului comunicat, mai estompate“ (p. 10-11).
Un concept stilistic de literatura
Eugen Negrici stie mai bine ca oricine ca premisa ar fi superflua, daca n-ar introduce în reactia critica si catalizatorul imaginatie, întrucât, fara ea, n-am fi în stare sa divagam, dar, totodata, am încerca sa recuperam sensul de atunci, mai ales ca istoria limbii (literare) a elucidat destule necunoscute. Nimeni nu este împiedicat sa încerce sa cunoasca si sa perceapa trecutul fara a face suprainterpretari, la fel cum – precizeaza exegetul – „nu avem dreptul sa renuntam a degusta, ca literatura, atâtea scrieri care nu intentioneaza explicit sa fie eficace sub raport artistic (pe temeiul functionarii depline a masinii estetice), dar care semnifica si declanseaza, în anumite conditii de receptare, reactii conotative“ (p. 11-12). Ne aflam, indiscutabil, în vecinatatea „Expresivitatii involuntare“, având în vedere ca istoricul literar marseaza pe posibilitatile limbajului de a capata, prin actiunea interpretilor, sensuri pe care nu le-a avut în momentul redactarii. Aceasta optiune metodologica se datoreaza faptului ca Eugen Negrici opereaza cu un concept stilistic de literatura, cautând în texte ceea ce ar fi literarul. Alaturi de literatura româna veche, teoreticianul studiaza „descriptii stiintifice“ din veacul al XVIII-lea, „însemnari de grefieri“, „anunturi“ sau reportaje. Pentru aceste tipuri de scrieri, pe urmele formalistilor rusi, autorul propune, ca modalitate de studiu „devierile (écarts) de la sistemul de asteptari“ (p. 14). O asemenea abordare se dovedeste prolifica în special pentru literatura medievala, deoarece, în volumul de fata, sunt temperate unele opinii din „Expresivitatea involuntara“, în care profesorul îsi manifesta încrederea nelimitata în capacitatea limbii vechi de a genera delicii verbale. Or, valorile lingvistice obtinute prin aditie de sens sunt înselatoare de multe ori si reprezinta erori de întelegere. Creatorul „Imanentei literaturii“ rezolva aceasta dificultate modificând, în functie de categoriile de texte analizate, criteriile literaritatii.
O poveste despre alte povesti
Cea mai convingatoare parte a lucrarii este cea referitoare la „cartile populare“. Demonstratia ramâne impecabila dupa aproape trei decenii. Mai întâi, pe urmele lui Hasdeu, Eugen Negrici mentioneaza ca scrierile respective nu sunt traduceri, ci prelucrari, cu episoade trunchiate sau eliminate, cu sectiuni inexistente în modelul avut la dispozitie de talmacitori. Apoi, înlatura prejudecata absentei originalitatii, conceptul fiind inoperant. De unde ar rezulta literaritatea apocrifelor? La un nivel elementar si indispensabil, din schema narativa, din suspansul întretinut (p. 26). Cealalta trasatura are caracter extratextual si se numeste nevoie de fictiune sau, în termenii criticului, „vocatia insolitului“. Ea îi cuprinde, deopotriva, pe scornitorii povestilor si pe cititori. Astfel se poate explica succesul acestor compuneri, citite ca divertisment, ca desfatare, dar si ca o încercare de a descoperi întâmplari tainuite de Biblie. Remarcam, simultan, o dorinta de a se refugia în fictiune din pricina „adevarului“ lumii contingente (p. 24), cât si o curiozitate de a afla adevarul sacru. Legendele parabiblice constituie rezultatul cautarii cu imaginatia a lucrurilor ocultate: „«Cartea Facerii» ofera amanunte emotionante despre moartea si îngroparea Sarei în ogorul Efron din Macpela, dar despre Avraam spune doar ca „si-a dat duhul, dupa o batrânete fericita, înaintat în vârsta si satul de zile“/ Alcatuitorii «Cuvântului despre viata si moartea lui Avraam» din «Codex Sturdzanus» iau aceasta deficienta drept o invitatie la poveste. Si povestea se urzeste, într-adevar, miraculos“ (p. 27-28). Eugen Negrici se minuneaza de istorisirile fantastice despre lumea «de dincolo», despre bolgiile pe care inspirat le compara cu „Infernul“ lui Dante. Oricine devine euforic calauzit de exeget printre resorturile inventivitatii Evului Mediu. Iar când ne arata ca tocmai caznele iadului stârnesc cele mai multe relatari despre viata de dupa moarte, ne întrebam daca nu cumva cei din vechime aveau vocatia fricii. La finalul sectiunii, furati de atâtea comentarii despre „umblarile pre la munci“, aproape ca nici nu sesizam ca, în argumentatia sa, autorul nu s-a bazat pe fapte lingvistice. Ne-a atras într-o poveste despre alte povesti, dovedind ca limba de altadata nu influenteaza placerea de a fabula.
Nu Adevarul, ci un adevar
Când vorbeste despre letopisete, Eugen Negrici procedeaza, înainte de toate, la o clasificare minutioasa a acestora. Literaritatea lor provine dintr-o axioma a Scolii de la Annales: orice discurs despre istorie contine, inevitabil, o viziune subiectiva, construita din selectia si combinarea unor fapte. Cronicile nu exprima Adevarul, ci un adevar, fie comandat (de domnitor sau de o familie boiereasca), fie independent (într-un fel de istorie secreta, de cronica paralela). Iar daca argumentul precedent pare insuficient, intervine observatia ca astfel de scrieri nu consemneaza evenimente, ci au în centru personaje surprinse în anumite situatii, ca în cazul „Anonimului brâncovenesc“, caruia: „Îi e suficient un nucleu anecdotic si tesatura epica, neocolind, nici un moment tipic al naratiunii, creste neostenit pâna la configurarea unor piese unitare“ (p. 128). Epica letopisetelor functioneaza în doi timp – suspans si tirade moralizatoare – pentru ca „putere de coagulare au numai «raii»“ (p. 119). Protagonistii însetati de sânge, lacomi si clevetitori salveaza cronicile de la uitare. Sunt pasaje în care autorul sterge colbul, aratând efectul artistic generat de ciocnirea imaginilor divergente despre acelasi voievod. Iar savoarea sporeste daca un „scriitor“ moldovean primeste replica din partea unui muntean: „Iata, de pilda, cum decurge relatarea din «Letopisetul Cantacuzinesc» a rascoalei seimenilor din 1653. s…t Tema se arata a fi neputinta în fata organismului militar devenit, prin hipertrofie, terifiant, Golem scapat de sub control. Ucenicul vrajitor e însusi Matei Basarab, deloc întelept, deloc viteaz, cum ni l-a daruit moldoveanul Costin, nevolnic rege Lear, depasit de evenimente s…t“ (p. 129).
Când îsi muta atentia asupra textelor nebeletristice, Eugen Negrici face exclusiv analize lingvistice. În consecinta, desi nu recunoaste asta, gradul de literaturizare a stilurilor juridic, stiintific si reportericesc este mai scazut, întrucât se fundamenteaza doar pe latente expresive, care pot sau nu irumpe. Este prea putin în comparatie cu structurile retorice, dramatice si narative din vechiul scris autohton.
Sub aparenta lejeritatii scrierii, „Imanenta literaturii“ este complicata. Semanând cu o crestomatie implicita, cartea se arata iminenta.