Despre poezia, eseurile, publicistica Ilenei Malancioiu s-au pronuntat cei mai importanti critici. În primul rând, cei din generatia sa. Dar parca nimeni nu a caracterizat-o mai bine pe cea care a scris „Urcarea muntelui“ si „Vina tragica“ asa cum facut-o Nicolae Steinhardt într-o carte în care monahul de la Rohia a raspuns unui numar de 265 de întrebari (câte zile are anul) pe care i le-a adresat, înainte de 1990, criticul Zaharia Sângeorzan. Ileana Malancioiu în viziunea autorului „Jurnalului fericirii“: „- Aferim! femeie! Curajoasa. Aspra. Le vede, le stie, le spune. Si cu suflet de muiere sensibila, simtitoare. Suflet adânc, colturos. Mare poeta. Da, asta admir: o tarie inteligenta (foc) si totodata accesibila milei, duiosiei (indirecte). Am calificat-o: o Antigona ducându-l pe Oedip de mâna, dar o Antigona cu suflet de Electra (si de Ecaterina Teodoroiu)“. Merita sa ai talent, sa ai caracter într-o tara, într-o cultura si într-o limba în care exista un spirit de anvergura lui Steinhardt care sa te înteleaga atât de profund si sa-ti schiteze un asemenea portret memorabil, de o expresivitate frusta.
Din „Recurs la memorie“ – o carte pe care o datoram Ilenei Malancioiu si criticului literar Daniel Cristea-Enache, aparuta la Polirom, am aflat si o referire la text a lui Steinhardt, ce nu e doar un exercitiu de admiratie, ci si o judecata de valoare. Era în 1985. Poeta publicase un grupaj de sase poezii în „Viata Româneasca“. Una dintre ele se intitula „Nu pot sa ma plâng“: „Nu pot sa ma plâng de foame/ Hrana mea din ceruri vine/ Dar mi-e teama pentru zeul/ Ce se va hrani cu mine.// Sunt prea neagra, sunt prea trista/ jertfa mea poate sa-i para/ Si mai slaba decât este/ Si mai rea si mai amara.// Sângele-ar putea sa-l verse/ Într-un câmp frumos de maci/ Carnea ar putea ramâne/ Sa se-mparta la saraci“. În scrisoarea trimisa autoarei, dupa lectura poeziilor, Steinhardt comenta: „Ca si în tabloul lui Dali unde rastignirea e «vazuta de sus», aici euharistia apare din perspectiva divinitatii. Noi mâncam si bem trupul si sângele Domnului. El, materialitatea noastra tot lumii o daruieste. Imaginea prefacerii sângelui nostru în flori rosii si a trupului nostru în pâine este întrutotul evanghelica.// La o asemenea înaltime (adânca) s-ar fi putut sa nici nu aiba acces o poezie culta; poate una populara.// Iata o poezie pe care ar invidia-o si Heine si Hugo si Francis Jammes.// Îmi pare una dintre cele mai cutremuratoare din câte s-au scris“.
S-a spus, înca mult înainte de asa numitul postmodernism, ca literatura nu mai poate fi conceputa fara o reflectie asupra literaturii, inclusiv cea a scriitorului asupra propriei creatii. O dovada peremptorie sunt si admirabilele eseuri literare si nu numai…, cum le-a caracterizat Nicolae Manolescu, din volumul „Calatorie spre mine însami“, ce contine si câteva texte „de memorialistica, încântatoare deopotriva prin perspicacitatea psihologica si prin fabulos moral“, ca sa-l citez pe acelasi critic care prefateaza cartea. Reflectia Ilenei Malancioiu privind propria poezie (calatoria sa spre sine însasi) este totdeauna de o luciditate dramatica. O marturie a sa mi se pare definitorie. Rememorând momentul aparitiei volumului sau „Crini pentru domnisoara mireasa“, care s-a bucurat de o foarte buna receptare, poeta observa necrutator si marturiseste: „Ceea ce m-a speriat a fost faptul ca eram acceptata de toata lumea pentru felul cum spuneam lucrurile, nu pentru ceea ce spuneam. Or, pentru asta nu era greu sa fii laudat. Toti poetii care aveau succes stapâneau din capul locului uneltele si stiau cum sa scrie. Dar tocmai aceasta stiinta facea ca foarte multe poeme sa fie pline de imagini care treceau de la un autor la altul si sa semene leit între ele. În cele din urma, unele nu mai erau altceva decât «vorbe, vorbe, vorbe»… Cuvintele si necuvintele care nu-i reprezentau pe cei care recurgeau la ele faceau ravagii. Abia mai târziu, cei care aveau efectiv ceva de spus încercau sa faca drumul invers, dinspre uneltele asimilate catre ei însisi.// Asa cum am mai spus, eu mi-am facut exercitiile prin care am învatat sa scriu pe versurile lui Eminescu. Apoi, când mi-am dat seama ca nu acela e drumul meu, am aruncat totul la cosul de gunoi si am luat-o de la zero, ca si cum atunci as fi inventat poezia. Dar ucenicia facuta pe un poet mare nu a fost în zadar. Tot îmi ramasese în sânge macar faptul ca poezia nu e o adunatura de metafore care cuprinde de toate pentru toti, ci o alcatuire organica si vie“.
Ileana Malancioiu si Daniel Cristea-Enache au avut vreo 70 de întrevederi, care constituie substanta cartii amintite, în desfasurarea carora, marturiseste poeta interlocutorului sau – „îmi deveneati fie prieten, fie dusman de moarte“. De la prima la ultima pagina a cartii suntem captivii unui dialog din care nimic nu lipseste: poezie si drama, memorialistica si portret, eseu critic si chiar psihanaliza. Meritul, e de prisos a o mai spune, este al celor doi debateuri, în egala masura. Ei nu sunt întotdeauna de acord; sinceritatea lor e însa totala, ideile, impresiile, faptele povestite reîntemeiaza sau vestejesc fara încrâncenare, dar si fara false pudori, ignora conjuncturalul si ridiculizeaza deopotriva vechile si noile servituti, vechile si noile dogme, vechile si noile napârliri. Sunt smulse, cu delicatete, dar ferm, nu putine masti de la balul mascat postdecembrist. Cititorul, implicat în acest spectacol de lumini si umbre, are sansa de a opta si el, situându-se când de partea celui care întreaba, când de partea celei care raspunde, iar în ultima instanta de partea amândurora. O gravitate mai rar întâlnita pe aici, pe la noi, o ironie fina, dar nu o data ghilotinanta nu lasa loc facilului si umorului spumos, dar neproductiv, de tip balcanic, cu atât mai putin bascaliei, fie ea drapata si în metafore. Îmi vine în minte, ca sa dau un exemplu celebru, Eminescu, care nu gusta defel veselia de la „Junimea“ ieseana, întretinuta, „moderata“ de, altminteri, învatatul si rafinatul Vasile Pogor, dar era fascinat de umorul profund si trist al lui Creanga. Unii l-au taxat superficial ca fiind lipsit de umor. Eroare impardonabila. În fond, Eminescu se afla în vadita incompatibilitate cu usuratatea balcanica. Ca si Creanga, era de alta rasa.
Multe portrete schitate de Ileana Malancioiu contin tuse inedite si tari. Biografii, critica si istoria literara pot beneficia însa mai ales de informatiile, de faptele si întâmplarile evocate de Ileana Malancioiu. La prima lectura, mai precipitata, pe nerasuflate, am fost tentat sa-i reprosez în gând faptul ca uneori se ocupa de plevusca, facându-i acesteia o prea mare si nemeritata onoare. Apoi mi-am dat seama ca plevusca nu putea lipsi, iar la o privire mai atenta am vazut ca ea este tratata asa cum se cuvine, subtil diferentiat, pusa la locul ei. Nu orice personaj mai pregnant sau mai episodic din „Recursul la memorie“ se bucura asa-zicând de ironia când casanta, când cordiala a Ilenei Malancioiu. Daca despre un Stelian Tanase, de pilda, afirma direct ca „nu s-a remarcat nici prin carti, nici prin cine stie ce act de curaj înainte de 1989, ca dupa aceea sa se uite la sine ca la un fel de Soljenitîn al nostru“, iar un Rasvan Popescu (ca sa vedeti ca termenul plevusca pe care l-am folosit nu este deloc nepotrivit) „dupa ce a spus contracost (ca purtator de cuvânt al lui Emil Constantinescu – n. mea) ce voiau cei ce l-au platit, cu bani grei, acum vine sa ne spuna si ce gândea el despre ei“, un scriitor polivalent, cum e Alexandru George, este altfel tratat: „Pamfletele sale împotriva lui Noica, Marin Preda si Lucian Raicu dovedesc cu prisosinta ca dl. George este de o consecventa rara si ca are efectiv simtul valorii, de vreme ce nu se coboara sa batjocoreasca pe te miri cine“. În ceea ce priveste atitudinea fata de Lucian Raicu, Al. George „nu a scapat nici o ocazie de a se pronunta împotriva lui“ si astfel – remarca sarcastic Ileana Malancioiu – „nu si-a lasat cititorii sa-l uite pe Raicu“. Ma gândesc, la rândul meu, ca poate e greu, pentru Al. George, un „distins aristocrat“ sa înteleaga ori sa accepte ca un critic ca Lucian Raicu, care, desi nu s-a nascut, dupa câte stiu, într-o familie burgheza din „micul Paris“, într-o casa cu subreta si care, vai, a mai trecut si prin Scoala de literatura binecunoscuta (e drept, alaturi de Labis), sa scrie, între altele, o carte geniala despre Gogol si sa ajunga la treapta de unde „uneori era de ajuns sa spuna o singura propozitie pentru a deschide o alta cale de acces catre o carte“. Acesta este adevarul! Cândva, într-un interviu, Lucian Raicu îmi marturisea ca îi repugna polemica, dar nu, fireste, si delimitarile fata de unele puncte de vedere sau judecati. Cea mai dura replica la ceea ce a scris Al. George despre Lucian Raicu este chiar lipsa replicii acestuia… În fond, parafrazându-l pe cutare cadrist de altadata – cartile vorbeste. Sau poate nici ele nu mai spun nimic? Admitând prin absurd ca asa stau lucrurile, atunci, oricum, orice discutie nu ar mai avea rost.
Închei cu o întrebare a lui Daniel Cristea-Enache si cu un raspuns al celei cu care criticul a dialogat de-a lungul a 300 de pagini: „Ce nevoie mai avem azi de Cervantes, de Shakespeare, de Dostoievski sau de Eminescu – gânditorul politic «nul» (de care vorbea marele politolog Cristian Preda) si poetul «inert si ridicol, ca o statuie de metal goala pe dinauntru si cu dangatul spart» (cum atât de plastic s-a exprimat nu mai putin importantul Cezar Paul-Badescu)? Dvs. de ce continuati sa pronuntati numele marilor scriitori într-un anume fel si de ce aveti ton admirativ când vorbiti despre ei?“ Spicuiesc din raspunsul mai amplu al Ilenei Malancioiu: „Daca postmodernistii nostri întârziati, care cred ca ei ar fi descoperit «America», îsi fac un titlu de glorie din asumarea kitsch-ului, poate ca ei chiar nu mai au nevoie de Eminescu. Si atunci de ce sa-l mai citeasca asa de parca ar mesteca nisip?!/ Spun aceste lucruri pentru ca textul cel mai întristator din faimosul numar al revistei «Dilema» consacrat punerii în discutie a «cazului» Eminescu nu era scris de vreunul dintre cei doi mari politologi care nu exista, ci de un scriitor talentat“.
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 260