Proiectul „Dâmbovita Center“, nascut în 2004, a dat drept singur rod, asa cum poate vedea oricine, ruina care se întinde pe o parte din cele noua hectare rezervate, în timpul lui Ceausescu, viitorului Muzeu National de Istorie. Între timp, institutia muzeala în sine, ramasa în sediul Palatului Postei Centrale se zbate într-un lung sir de procese, rezultat din conflictul dintre Ministerul Culturii si firma Romconstruct (celebra pentru tot felul de lucrari de calitate îndoielnica, în mai multe monumente istorice din România). Asa se face ca, urmare a multor bâlbâieli si interese, ca si a lipsei acute de bani pentru cultura, în care s-a zbatut si se mai zbate, înca, tara, nu avem, nici în ziua de azi, o expozitie permanenta a Muzeului National de Istorie, în afara de copia Columnei lui Traian si de Tezaurul istoric. Cel putin, acest muzeu a reusit sa ramâna în sediul pe care l-a primit, în 1968. Se pare ca de acest noroc nu beneficiaza toate muzeele.
Celebra Lege nr. 10 din 2001 privind regimul juridic preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, modificata de multe ori, în cei 11 ani de functionare, stabileste ca este preferabil ca imobilele sa fie retrocedate în natura, ceea ce este, în principiu, corect. Numai ca, de foarte multe ori, acest lucru s-a facut prin ignorarea interesului public. Or, interesul public pretinde, în opinia mea, cel putin, ca si institutiile publice de cultura sa fie protejate. Este adevarat ca, printr-o modificare a Legii, adusa în 2007, teatrele, operele, bibliotecile, muzeele, filarmonicile si centrele de cultura pot sa ramâna în imobilele retrocedate pentru o perioada de cinci ani, de la data la care se decide restituirea în natura a imobilelor. Numai ca nici macar aceasta prevedere nu a fost respectata! Si, de aceasta data, cei care au încalcat prevederile legii sunt exact cei care ar fi trebuit sa le aplice.
Constitutia prevede ca justitia se realizeaza prin Înalta Curte de Casatie si Justitie si prin celelalte instante judecatoresti (cele 15 curti de apel, cele 42 de tribunale si judecatoriile). Evident, nu pentru toate cauzele ar trebui sa se ajunga pâna la Înalta Curte. În realitate, foarte multe dintre procese ajung acolo. Judecatorii Înaltei Curti sunt supusi unei mari presiuni psihice, pentru simplul fapt ca au foarte multe cauze de judecat, se simt, în continuare, slab motivati financiar (desi, în comparatie cu alte categorii sociale au salarii foarte mari) si sunt, în mod evident, depasiti din punct de vedere profesional de o legislatie complicata si redundanta. Daca la toate astea adaugam si observatia ca cei mai buni dintre juristi au ajuns în avocatura (unde salariile sunt mai mari), nu avem de ce sa ne miram de sentintele aberante ale judecatorilor (chiar si de la Înalta Curte). As putea sa dau mai multe exemple de situatii în care institutii publice de cultura au fost gonite din sediile lor, nu de catre fostii proprietari, care – cu dreptate – si-au revendicat proprietatile, ci de catre sistemul justitiei. Evident, suntem tentati, adeseori, sa îi acuzam pe judecatori de coruptie. Parerea mea este ca, de regula, este vorba, mai ales, despre incompetenta. Cum altfel as putea sa taxez decizia prin care fostul sediu al Bibliotecii Nationale (cel în care, în perioada de pâna la desfiintarea sa, de catre comunisti, s-a aflat Bursa) a fost transmis Camerei de Comert si Industrie a Municipiului Bucuresti, cu obligatia mentinerii afectatiunii culturale de doar trei ani, în loc de cinci, cât scrie în lege (decizia a fost data în 2008)? Trec peste faptul ca, daca în cazul persoanelor fizice, dreptul la mostenire este evident si garantat, în cazul persoanelor juridice, nu se poate vorbi despre mostenire si mostenitori. Înfiintarea si desfiintarea institutiilor publice nu sunt legate de persoanele fizice care lucreaza acolo; în schimb, organizatiile neguvernamentale se înfiinteaza prin decizii judecatoresti care au în vedere asocierea unor anumite persoane fizice. Sigur ca, informal, se poate pretinde re-înfiintarea unei stravechi organizatii desfiintate de regimul comunist. Numai ca, în mod evident, chiar daca obiectul de activitate al organizatiei este acelasi, persoanele nu mai sunt aceleasi. Ce legatura au distinsii oameni de afaceri bucuresteni cu Bursa de la 1900? Pe aceeasi logica, mai ales în Transilvania, diverse persoane au reînfiintat tot felul de asociatii disparute în 1948 si au pretins, de la stat, proprietati detinute de fostele organizatii. De cele mai multe ori, între actualii membri si cei care fusesera membrii organizatiei desfiintate nu exista nici macar o legatura de sânge. Nu importa! Justitia a considerat ca cererile sunt îndreptatite. Asta e ca si cum as reînfiinta eu defuncta Asociatie Româna pentru Strângerea Legaturilor cu Uniunea Sovietica si as solicita sediul pe care aceasta l-a ocupat în strada Batistei din Bucuresti. Dupa cum functioneaza, acum, justitia, nu m-ar mira sa am câstig de cauza.
As putea sa mai dau si exemplul Muzeului din Heresti, administrat de Muzeul National al Taranului Român. În acest caz, instanta suprema a decis, foarte recent, în dauna institutiei publice, obligând pretinsul mostenitor al dreptului de proprietate la pastrarea afectatiunii de muzeu pe termen de un an! Câta marinimie! Daca tot se încalca prevederea legii, care stipuleaza limpede durata de cinci ani, ma întreb de ce Înalta Curte (observati, va rog, ca nu ne încurcam cu niste amarâti de magistrati de la Judecatoria din Mizil, ci tocmai cu cei de la Înalta Curte!) nu ne-a pus la dispozitie doar 48 de ore, cât sa ne strângem efectele personale si sa plecam în pribegie, pe la muzeele judetene.
Sunt destule muzeele care, dupa ani de zile în care au fost asigurate ca nu exista nici un proces pe rol împotriva lor, au aflat ca au pierdut sediile pe care le ocupa, prin… neprezentare. Muzeul de Arta din Cluj – Napoca, Muzeul de Arta Brasov si Muzeul de Etnografie Brasov sunt cele mai recente victime ale acestor tertipuri. Nu mai discut, acum, despre cât de inventata ar fi calitatea procesuala a pretinsilor mostenitori. Poate ca au dreptate. Felul în care s-au judecat procesele nu a fost, însa, cu siguranta, unul corect. Alteori, falsul bate la ochi pentru oricine stie putina istorie. Uniunea Artistilor Plastici a pierdut un sediu din strada bucuresteana Nicolae Iorga în fata unei persoane care a venit cu un act de proprietate din 1941. Adresa parea sa fie corecta (în strada Nicolae Iorga). Atâta doar, ca, în anul respectiv, strada se chema Benito Mussolini.
Sa mai amintesc de nenumaratele cazuri în care muzeele au fost evacuate sau sunt pe picior de plecare din sediilor lor, care au fost restituite sau transmise diverselor culte? Lista ar fi prea lunga. Fiat justitia et pereat mundus. Partea proasta, la felul în care se aplica adagiul lui Johannes Manlius, în România, e ca lumea culturala vad, într-adevar, ca sufera, dar nici macar justitie nu avem.
Din pacate, în toate aceste cazuri, problema cea mai grava (dincolo de faptul ca legea e proasta ori ca nu se respecta) este aceea ca autoritatile publice nu au interesul si capacitatea de a construi noi sedii pentru toate aceste institutii publice aflate în bejenie. Cazul Bibliotecii Nationale, care s-a mutat într-un sediu nou, este o exceptie. În toate celelalte cazuri, nimeni nu stie ce se va întâmpla cu muzeele. Vad ca pentru biserici si stadioane se gasesc bani. Pentru muzee…
Autor: Virgil Stefan NITULESCUApărut în nr. 382