Dintre toate aspectele ce tin de fiintare, subiectul mortii a suscitat cel mai mare interes, de la îndelung discutat, la tabuizat, trecând prin toate nuantele si unghiurile de vedere si de interpretare. A fi în proximitatea mortii este, însa, atât de dificil! Iar a scrie despre ceea ce, de altfel, nici nu poate fi scris, provoaca un disconfort psihic greu de surmontat. Încerc, totusi, o conturare a principalelor atitudini izvorâte din dorinta taranului de a usura momentul trecerii din asta lume a semenilor sai, si ma refer cu preponderenta la bolnavii care au zacut mult pe pat sau la cei care se chinuiesc în agonie, zile, saptamâni sau chiar luni. Mentalitatile sunt surprinzatoare, uluitoare pe alocuri, mai ales pentru cel strain sau cel mai putin familiarizat cu niste vechi tipare de gândire. În spatiul rural nord-transilvanean exista credinta ca omului care a aspirat catre scopuri spirituale înalte i se rezerva o trecere usoara, spre deosebire de omul care „s-a legat prea mult de viata si de bunurile ei trecatoare, de care nu este pregatit sa se desprinda“. Acesta este doar unul dintre interesantele puncte de vedere des întâlnite în satul de azi si nu numai (în pofida atâtor metamorfoze, sub imperiul spatiului, al timpului, al Istoriei, satul se mentine, în linii mari, în vechi cadre de receptare a realitatii – manifestari clar oglindite în modul taranilor de a fi, de a actiona, de a trai). Interpretarea în cheie religioasa acopera cea mai mare parte dintre raspunsuri. Redau aici unul semnificativ: „Ala care sa tinzuieste pa pat mult si numa nu pote muri sa zâce ca are pacate grele, trabuie sa sa chinuie, sa sa curatasca. Preotu face rugaciuni de dezlegare, maslu, spovedanie, îl împartaseste, cere mila si îndurarea lui Dumnezo, rosteste rugaciunea la iesirea gre a sufletului si sa pune cât mai aprope de pamânt“ (Bonte Maria, Ban). Suferinta este, asadar, perceputa ca o purificare, ca o ardere pentru un destin postmortem cât mai aproape de cel dorit (raiul, alaturi de Creator).
Conform credintei populare si dogmei crestine deopotriva, operatiunile terapeutice au rolul de curatire. Orice neglijenta în performarea lor genereaza ineficienta tratamentului si incapacitatea bolnavului de a învinge fortele maligne. Suferinta îndelungata a muribundului se explica prin pacatele savârsite care, însa, pot fi iertate, prin spovedanie deasa si împartasanie, vizându-se, astfel, o regenerare spirituala. Aportul dogmei crestine este precumpanitor – dupa cum ni se dezvaluie cu usurinta, si orienteaza atitudinile înspre rituri particulare, învestite cu sacralitate, în cadrul carora preotul devine, evident, oficiantul principal. Aceste atitudini s-au pastrat de-a lungul timpului, desi, pe alocuri, ele poate nu mai corespund actualelor tipare mentalitare. Câteva raspunsuri ne furnizeaza indicii clare cu privire la modul de raportare a taranului salajean la aceasta stare de lucruri: „Sunt unii ca nu pot muri pâna nu sa împaca cu cine îs certati. Traba sa-ti ceri iertare si sa te împaci din vreme, ca nu sa stie daca mai apuci sa-ti ceri oarecând iertare, si pa strainu cutare de departe, ce faci? cum îl aduci?“ (Bonte Maria, Ban). „Erau paturile, din lemn facute, paie, perine pasta, un rând, tol, perine la cap, duna, plapuma nu era ceva special“. (Sabau Ana, Ban). „Teama preotu pantru slujba de dezlegare a sufletului. Sa face maslu, la bolnav, cu cel putân tri preotî, ar fi bine cel putân de tri uari. La uaras, poti mere amu si platesti dezlegari, sunt biserici unde sa face, nu tate, nu tati preotî sa încumeta. Sa fac Molitvele Sfântului Vasile, astea si în Noptea de Anu Nou, de dezlegare de farmece, vraja, blestem, fermecatura, legatura facuta asupra noastra“ (Sabau Ana, Ban). „Batrânii pa care i-o uitat morte, bolnavii grav, care zac pa pat, ei sânguri sa roga sa vina morte, sa nu mai tinzuiasca, sa nu mai fie povara pantru nime.
Duci haine de-ale bolnavului la maslu si la preot sa citeasca pa ele. Faci festanie în casa. Dai pomana pantru cel bolnav. Îti ceri iertare în numile lui, daca el nu vrea sau nu pote, de la cine stie ca s-o certat cu el. Pâna nu sa împaca si îi iertat, nu pote muri. Platesti liturghii, lasi pomelnice tat des, la cât mai multe beserici, fiecare pantu ce zî îi nascut, de noua uari“ (Bonte Ana, Ban).
De regula, atitudinile generate de proximitatatea mortii sunt, se vede, motivate religios, cu atât mai mult cu cât societatea arhaica si traditionala nu este întru totul lamurita cu ce urmeaza dupa momentul decesului. Se crede doar ca sufletul se desprinde mai usor de trup în urma unei boli îndelungate, de asemenea, cei intervievati sunt încredintati ca pe patul mortii omul suporta tot raul pe care l-a facut altora, deoarece nimic nu ramâne „neînregistrat“, nici fapta buna, nici cea rea, pentru care trebuie dat socoteala. În plus, ceea ce împiedica mortii sa se elibereze sunt si regretele si durerea celor ramasi. În lumina învataturii ortodoxe, dar si pe marginea raspunsurilor oferite, daca omul, înainte de moarte, a fost spovedit, împartasit si nu are pacate grele, Biserica poate scoate sufletul din iad, prin post, rugaciune, slujbe si fapte de milostenie. Daca, însa, omul moare nespovedit si cu pacate de moarte, toata osteneala celor ramasi de a-l ajuta este zadarnica, fiindca, ni s-a atras atentia în câteva rânduri, „nimic necurat nu va intra întru Împaratia cerurilor“. Prin spovada, vazuta ca un al doilea botez, crestinul este dezlegat, de catre preot, de toate pacatele marturisite, sterse de Duhul Sfânt, întrucât „tot ce va dezlega preotul pe pamânt, va fi dezlegat si în Cer“. Tot dupa traditia Bisericii ortodoxe, pentru cei ce mor sunt foarte importante spovedania generala, Sfânta Împartasanie, împacarea cu toti, ramânând în sarcina familiei sa se preocupe de usurarea trecerii sufletului prin cele douazeci si patru de vami, prin patruzeci de zile de Liturghie, prin parastase, dezlegari, milostenie la cei saraci, post si rugaciune. Am socotit cu totul surprinzator sa gasim pe teren atât de bogate informatii despre subiectul luat în discutie, majoritatea puternic fixate pe baza solida a cunostintelor de ordin religios.
Ion Ghinoiu abordeaza acest aspect al practicilor pentru usurarea mortii: „Când plecarea devine ireversibila, moment exprimat prin diferite expresii populare («este cu un picior în groapa», «se afla pe pragul mortii», «i se bate sufletul în tinda», «trage sa moara» etc.), cei apropiati sunt preocupati de gasirea unor solutii de usurare a chinurilor si chiar de grabire a mortii, «pentru a nu-l întoarce din drum», se recomanda încetarea strigarii disperate a muribundului, chiar si scoaterea rudelor apropiate, mai ales a celor miloase, din camera. Dintre practicile considerate a fi eficiente pentru usurarea mortii, era mutarea omului intrat în agonie, în alt pat si, uneori, în alta camera, schimbarea asternutului, a pernei (capatâiului), mai ales daca aceasta era umpluta cu fulgi de pasare, de unde avea sa ramâna în uz si un naprasnic proverb: «Sa dea Dumnezeu sa schimbi noua capatâie», asezarea muribundului pe pamânt, de obicei, pe locul mesei si cu fata la rasarit“.
Alaturi de imperativul împacarii muribundului cu sine si cu ceilalti, se afla obligativitatea familiei de a veghea ca acesta sa aiba un sfârsit crestinesc, cu luarea în considerare a unor dispozitii, asa cum reiese si din urmatoarele rânduri: „Sa usureaza daca împartaseste ce-o tainuit, secrete cum s-ar zâce, sa astâmpara pacate grele tagadite. Aduci preot când vezi ca-i pa morte, pâna pote vorbi si îi treaz, adica stie de el si pote sa vorbasca, sa-si ceara iertare, sa sa caiasca. Io am dat pomana, când s-o putut, la tâgani, saraci, amarâti de aiste, tot ce am avut, nuci, o daraba de clisa, brânza, lapte, hiribe, de pa lânga casa, sa nu tinzuiesc“. (Sabau Ana, Ban) În convingerea aceleiasi informatoare, practicile care vizeaza încetarea suferintei muribundului sunt zadarnice, privite cel putin cu rezerva, daca nu chiar cu desconsiderare, cu explicatia ca oamenii sunt neputinciosi în fata vointei divine, neputându-se, sub nicio forma, „nici scurta, nici adaoga zâlile. Nu moare ca-i bolnav, moare ca i s-o gatat zâlile. (…) Da, am auzit ca sa pune muribundu jos, pa pamânt, sa-l traga mai repide pamântu. Si aceie cu îmbracarea în haina de nunta. Nu stiu cât ajuta, ma tem ca frectie la picioru de lemn, nimnica tata, ca lumânare la capatu mortului! Ce mai pote face aste?“ Aceasta întrebare vine ca o încununare a unei sume de mii de alte astfel de întrebari – despre fiinta, fiintare, divinitate, viata, moarte, înaltare, penitenta, pedeapsa, izbavire si alte asemeni…, menite sa ramâna în veci fara raspuns, suspendate între teluric si celest, între credinta si tagada, în neostoita si febrila omului cautare.
Autor: Mihaela RotaruApărut în nr. 413