Ion Maria, Cautand o insula, Floresti – Cluj, Editura Limes, 2012
Poetul craiovean Ion Maria (n.1961), profesor de istorie în viata civila, a debutat editorial relativ târziu, „dupa aproape 25 de ani de scris“, în 2002, cu volumul „Patmos“ (Editura Ramuri, Craiova), în stil arghezian – am putea spune –, ferm convins ca si-a aflat menirea sau destinul, dupa cum se pronunta într-un interviu („ A fi scriitor este un destin, dar si o optiune“), citându-l pe Robert Frost care sustine ca „a fi poet nu este o profesiune, ci o conditie“.
Asumându-si deci aceasta conditie, Ion Maria si-a continuat drumul poetic cu cerbicie publicând apoi constant volumele „Balene zburând“ (Ramuri, 2003), „Dincolo de zid“ (Ramuri 2005), „Povestiri din cartierul de vest“ (Brumar, 2007), „Pozitia Lotus“ (Vinea, 2008), „Fratele om“ (MJM, 2010), „Dupa cutremur“ (Rafet, 2011), la care se adauga si volumul de fata. Dupa Premiul de debut al Filialei Craiova a USR, a mai obtinut si altele la diferite concursuri sau festivaluri regionale.
Potrivit propriei marturisiri, a început sa scrie dupa ce a avut revelatia eminesciana si i-a cunoscut si imitat pe Cosbuc, Topârceanu, Lermontov, Blaga, Nichita, Esenin. Influente din acesti poeti se resimt si în volumele publicate. „Cautând o insula“ e pus sub egida eseniana prin motto-ul „Nu vreau ceruri fara scara“ (Serghei Esenin). Ion Maria, conform criticii, descopera poezia prin „infuzia de realitate, de ceva care mereu s-ar putea întâmpla“ (Miron Tic), impune „o reautentificare a spatiului comunitar“ (Nicolae Coande) sau „o scriere a viului, de adresabilitate directa, luând în posesie lumea“ (Adrian Dinu Rachieru).
În cautarea idealului-insula
Si în acest volum Ion Maria nu-si dezminte criticii si continua sa abordeze lumea de la nivelul realului, internalizând-o, dar trimitând-o si în metafizic, în spatiul transcendental. Cautând o insula arcadica, nu se poate rupe de conditia si de universul existential, nu poate atinge idealul insulei din cer sau al insulelor alteritatii decât cu gândul, cu poezia, dar nu si cu piciorul. Cautarea poetului se divide în doua directii: una a aflarii identitatii poetice, a cunoasterii, concretizata într-o insula celesta, cautata perpetuu: „toata viata cautam/ insula noastra potrivita/ uneori o întrezarim prin nori si/ ceata ori prin zidurile de beton/ ale orasului, o insula visata în fiecare noapte (cautând o insula); alta directie principala fiind cautarea dragostei, a iubitei mereu absente si insensibile la sentimentele lui, precum în poezia eminesciana din cea de-a doua faza, dragoste si iubita cercetate deocamdata terestru pâna la atingerea edenica: „dragostea e o insula/ în cer fiecare va avea/ o insula a lui/ eu o caut/ deocamdata aici/ când o voi gasi te voi afla/ si pe tine (nostalgie). Insula virtuala a dragostei îi angoaseaza viata si singuratatea, dragostea pe care o percepe metaforic ca pe o stare beligeranta: „ce mult seamana dragostea/ cu un razboi/ m-ai luat prizonier/ si m-ai dus/ într-un lagar/ de concentrare/ departe-departe/ în tara nimanui/ unde m-ai uitat“ („dragostea ca un razboi“).
Dar insulele cautate ale lui Ion Maria se deschid de fapt într-un evantai metaforic, asa cum le identifica Ioan S. Pop: insula-Dumnezeu, insula-dragoste, insula-cunoastere interzisa, insula apocalipsa. La care putem adauga insula-solitudine, o insula de asemenea imaginara, suficienta siesi, în care nu mai conteaza nimic din ceea ce este pamântesc, material: „ce conteaza ca mâine nu/ ai ce mânca traiesti într-o insula/ numai a ta imaginara/ acolo esti bogat/ noaptea cerul e înstelat/ numai pentru tine“ (în lumina). E dramatica autoclaustrarea aceasta pe o insula metafizica, unde poezia tine loc de iubita, de familie, de bunastare, carora tânga poetului le duce lipsa si dorul. Tristetea însingurarii romantice este apasatoare în orizontul îngust al apartamentului auster de bloc comunist dintr-un cartier muncitoresc. Chiar daca habitatul acesta insalubru este proiectat într-o insula imaginara, conditia existentiala paupera îl tine în realitate, sechestrat între granitele tarii: „în loc sa fiu acum prin tari/ straine la care doar visez/ din când în când/ stau în apartamentul/ mizer stau împreuna cu necazurile si demonii personali“ („tristetea“). În multe dintre poeme, Ion Maria prefera trecerea ideii dintr-un vers în altul, cu alte cuvinte, ingambamentul.
Doar pe cale onirica poetul se poate transporta în lumile exotice ale mapamondului, în Antilele Americii latine, în Hawai, unde s-ar dori o stânca, „soarele sa-si faca cuib în vârful meu“; se închipuie parasind o insula nestiuta, „sa fie guadelupa ori tenerife/ sau gran canaria (…) tahiti sau poate noua caledonie“, dar si aterizând în spatiul elen: „n-am fost niciodata în zakinthos/ si nici în patmos/ niciodata n-o sa ajung“, consolându-se cu gândul ca „sufletul meu este o insula/ cu radacina în cer“. Obligat sa-si limiteze la vis nazuitele calatorii, poetul se hraneste cu utopii, fara vreun orizont de asteptare si de speranta, prezent sau viitor, haladuind „din vis în vis“ (titlu de poem).
Prin insula-Dumnezeu poetul se raporteaza la credinta fara accente habotnice, având constiinta micimii umane în fata divinitatii, purtându-si crucea firesc: „ ma tem ca nu sunt decât o soapta/ a lui Dumnezeu/ stau si eu pe cruce/ asa cum stau toti oamenii/ si crucea noastra/ este întreg pamântul“ („ma tem“). Convins de preceptele biblice care îndeamna la credinta fara erezie („crede si nu cerceta“), Ion Maria îi dezavueaza pe farisei care „vorbesc de Dumnezeu/ de parca ar sti cine este si ce/ vrea/ eu nu cunosc decât ceata/ si drumurile lungi/ de sub pamânt“ („ceata“). Îl identifica pe Demiurg în lucrurile comune, în semnele lui de pe pamânt: „dincolo de calea ferata este/ catapeteasma cerului/ navetistii care trec podul/ nici nu stiu ca traverseaza/ altarul Domnului/ fara sa se închine“ („tristeti“). Regreta neîntelegerea pe de-a-ntregul a iubirii divine, a lui Dumnezeu, care îi lipseste „mai mult/ decât materia întunecata/ dintre stele“ („rizom“), tinzând sa atinga pragul casei Domnului: „si daca palmierii nu vor sa ne lase incolori/ lesinati de foame si de frig în pragul casei/ lui Dumnezeu/ acolo unde fiecare om este/ o cutie a milelor?“. Cautarile insulelor sale îl aduc încrezator în preajma zâmbetului dumnezeiesc încercând sa-l provoace si îndemnând la credinta o societate ratacita: „sigur undeva trebuie sa fie/ o lumina venita din zâmbetul/ lui Dumnezeu/ însa cum îl facem/ sa zâmbeasca?“.
Idealul de insula, fara sa se înteleaga neaparat claustrarea, însingurarea definitiva, îl bântuie perpetuu si procura convingerea ca va putea fi împlinit mult mai târziu, când scrisul se va împutina, ramânând doar contemplarea pietrelor, a stelelor, poetul devenind insula, iar vecinii ostili se vor transforma în valuri sparte departe de tarm. Pentru ca aceasta insula devine un adapost ideal în vremuri tulburi pentru omenire si fiindca „un mare poet este o insula/ în cer/ când vine furtuna/ te poti adaposti/ în versurile lui“ („fereastra“). Aceasta „insula în cer“ este laitmotivul întregului volum însemnând idealizarea, transgresarea în tarâm edenic a existentei terestre, mizere.
Simplitatea formala a poemelor consoneaza cu profunzimea ideii si a sentimentului care traverseaza fericit granitele realului spre idealitate, ale terestrului spre cosmic. Se pare ca Ion Maria se afla în trend cu dictonul verlainean: „prend l’éloquence et tords-lui son cou!“, nescontând pe calofilie, refuzând-o, urmarindu-si trairile interioare, în implozia lor, pentru a le dirija eruptia fireasca în cuvinte si expresii clare, uneori doar, metaforice. Puterea de penetrare a expresivitatii poemelor este cu atât mai autentica, încredintându-l pe poet de perpetuarea destinului poeziei în comunitatea umana: „pâna la ziua tristetea mea/ va sapa pâna în partea cealalta/ a pamântului/ tunelul va trece pe sub ocean“ („tristeti“).
Poemele volumului „Cautând o insula“ profita de o selectie atenta, ceea ce ne da certitudinea ca poetul nu publica tot ce scrie, respectând poate zicerile lui Arghezi, care spunea ca trebuie sa scrii o poezie în fiecare zi, dar sa publici doar una pe luna. Cunoscut de regula ca autor de poeme concentrate, cu aspect apoftegmatic, deseori, Ion Maria a extins ponderat dimensiunea poetului, fiind atent, în cele mai multe cazuri, la evitarea redundantei si la finalurile bine antamate. Se stie ca extensiunea poemului peste limitele firesti diminueaza tensiunea lirica.
Cartea „Cautând o insula“ este una buna, poate nu chiar de prim loc în ierarhia cartilor sale, dar care îl legitimeaza totusi ca pe un poet viabil, talentat si avizat, ce merita citit si urmarit în continuare.
Nu altfel se exprima putin numerosii autori ai cronicilor de întâmpinare a cartilor lui, dintre care selectam câteva asertiuni: „Ion Maria ne arata ca detine rara pricepere de a-si desfasura cu masura poemele în fata lectorului: nu reduce concentractia lirica prin exces de cuvinte si nici nu secatuieste lirismul prin lipsa de cumpatare ideatica“ (Stefan Vladutescu); „Pentru Ion Maria, poezia este nu doar expresia unui spatiu interior esentializat, nu doar o modalitate de comunicare cu semenii si cu Dumnezeu, ci si unica posibilitate de a uni planul terestru cu cel astral, de a-i reda primului semnificatia sacra pierduta“ (Valeria Manta Taicutu); „Poet cu o certa vocatie religioasa, dar fara sa devina patetic, Ion Maria viseaza la mântuirea prin poezie“ (Tudor Negoescu); „Noua sensibilitate, se stie, a abandonat imagistica expansiva si jubilativa, versificatia festivist-idilizanta, aureolând universul primar, întemeietor; implicit, a parasit demiurgia trufasa în favoarea autorului vulnerabil, interesat, cu precadere, de mitologia derizorului, înfatisând biografismul prin poezia cotidianului. Ceea ce nu înseamna ca vointa autenticista refuza contactul fictional sau complicitatea cu lectorul“ (Adrian Dinu Rachieru); „Intens vascularizata de sensibilitatea unui poet care unifica vazutele si nevazutele sub semnul insulei, poezia din acest volum („Cautând o insula“, n. m.) curge, uneori suveran, alteori elegiac, când patimas, când cu predispozitie spre filosofare, în jurul metaforei sale centrale“ (Ioan S. Pop).