Kathryn Wagner, Dansatoarea lui Degas, Traducere din engleza de Adriana-Carmen Racovita, Humanitas Fiction, 2013
„Dansatoarea lui Degas“ este romanul cu care a debutat in 2009 scriitoarea si jurnalista americana Kathryn Wagner, un roman incadrabil in categoria fictiunii istorice, bazat pe amestecul de arta (dans, pictura) si iubire imposibila – si ca atare dramatica –, având ca protagonisti pe nimeni altul decât pe Edgar Degas si pe una dintre dansatoarele din celebrele sale picturi. Pe fondul excentricei boeme pariziene, sunt aduse la viata, contrapunctic, picturile lui Degas si personalitatea aparte a acestuia, conturata in raspar cu ipocrizia si conformismul din jur.
Actiunea este plasata in anii 1800, intr-o Franta macinata de contraste sociale si de razboi. Povestea este scrisa din perspectiva subiectiva a micutei dansatoare care, dintr-o fetita saraca ce cultiva ardei iute, ajunge – gratie talentului, daruirii, ambitiei si a unor oameni providentiali care ii ies in cale la fix – dansatoare a Operei din Paris. Patrunde intr-o lume boema, plina de frumusete, dar si de violenta si de secrete obscure, caci balerinele erau apreciate nu doar pentru dansul lor, ci si pentru serviciile oferite „abonatilor“, in calitate de amante sau curtezane, posibilitati pe care se baza si mama Alexandrinei pentru a iesi din saracia in care traia familia. Insa tânara se indragosteste de incomodul pictor, nelipsit de la spectacole si din culise, unde isi facea schitele necesare tablourilor cu care voia sa revolutioneze arta, prin surprinderea unor miscari si expresii inedite. Acestea se pot vedea mai degraba in memorie decât in fata ochilor, atentia fiindu-i concentrata pe evanescenta gesturilor si armonia nuantelor, observate mai ales in scenele cu femei surprinse in intimitatea lor zilnica.
Conditia inferioara a femeii in societatea franceza a secolelor XVIII-XIX este mereu scoasa in evidenta, atât prin destinul Alexandrinei ori al mamei ei, cât si prin al celorlalte dansatoare de la opera. Insa, pe aceasta dimensiune, cartea sufera de previzibilitate, lipsa de mister si idealizarea diminuându-i sansele de a deveni o capodopera. Daca Parisul si Opera nu sunt prezentate doar realist, ci oarecum caricatural (opera ca bordel, maestrul de balet ca proxenet – vadind o cautare ostentativa a senzationalului care sa creeze cadrul unei facile antiteze), personajul feminin central sufera de idealizare si de conventionalism. Alexandrine este tipul clasic al fetei sarace, de la tara, care vrea sa isi depaseasca conditia prin ambitie. Munceste din greu pentru a-si plati orele, pliveste buruieni, face curatenie in studio. Odata descoperite secretele din spatele scenei Operei din Paris, este mânata de hotarârea de a nu deveni prostituata, nici amanta unui barbat bogat, dar casatorit, cum era tipicul, ci de a-si pastra demnitatea si independenta, visând la iubirea ideala, ce il are ca obiect pe celebrul pictor. E o iubire nerealizata, desi impartasita, pictorul dovedindu-se un personaj cu o minte complicata si cu un suflet deja mutilat de viata, incapabil sa se deschida.
Ascensiunea Alexandrinei este idealizata permanent: la o vârsta destul de inaintata ajunge balerina, isi spulbera concurenta cu minimum de efort, invata sa scrie, sa citeasca si isi construieste o cultura generala prin care se remarca la Opera intr-un timp record. Daca in aceasta ipostaza pare un Fat-Frumos ce creste intr-un an cât altii in trei, pe parcursul cartii, personajul Alexandrinei poate duce cu gândul si la o eroina de telenovele, cu atât mai mult cu cât in finalul abrupt, neverosimil, odata incheiata povestea neconsumata cu Degas, hotarâta fiind sa se vânda, i se intâmpla ca primul potential cumparator sa vrea sa se casatoreasca (sic!) cu ea, moralitatea fiindu-i, providential, rasplatita. Ironic, in final, splendoarea morala a femeii puternice si revoltate isi are ca salvare tot barbatul.
Bine construite sunt, in schimb, scenele in care ursuzul Degas isi cenzureaza sentimentele, reusind sa se obiectiveze pentru a-i surprinde tinerei femei miscarile si expresiile transpuse pe pânze. Discutiile dintre cei doi, având ca subiect raportul dintre realitate si arta, surprind personalitatea complicata, scindata de contradictii, a pictorului Degas: „Si eu observ societatea cu un ochi critic, exact cum faci si tu. Asa si pictez, aproape ca un om de stiinta, facând disectie pe cei din jurul meu, pentru a intelege ce sunt ei cu adevarat, si nu ceea ce par a fi. Nimeni nu vrea sa fie confruntat cu adevaratul sau eu, chiar daca acesta ar fi suficient de atragator“. Sau: „Chiar si visele devin poveri. Vreau sa scap de mine insumi. In fiecare zi dorinta de a crea o opera de arta mai buna ma arde in interior pâna când imi simt degetele ca strabatute de fulgere. Daca as putea scapa de propria mea minte, m-as putea odihni. Chiar si când dorm, visez culori si ma trezesc cu dorinta de a le recrea inainte sa le uit“. Din fericire, personalitatea stranie, amestec de luciditate, cruzime si sensibilitate a lui Degas ramâne verosimila in carte, de la inceput pâna la final. Este cel mai bine construit personaj, singurul cu umbre.
La un alt nivel, cadrul social cuprinde si Parisul devastat de razboi, in timpul caruia se inchide Opera, iar balerinele sunt pe punctul de a muri de foame si frig. Era si acesta un subiect ofertant, de asemenea nevalorificat la maximum, scurta cronica ramânând una superficiala. Avem totusi descrieri reusite ale atmosferei din Paris si din provincia franceza a vremii respective, cu amanunte ce recreeaza o lume, cu contrastele implicite dintre opulenta si saracie, dintre aparentele sclipitoare si realitatea triviala din spatele cortinelor ce ridica insasi problema supravietuirii.
Perspectivele etice ale autoarei submineaza permanent valoarea romanului, iar scriitura, ce contine un coeficient destul de mare de naivitate, tradeaza lipsa de experienta si nesiguranta rasfrânte mai ales in dorinta de a lamuri totul. Cu toate acestea, exista o placere a alunecarii in povestea care are un ritm placut si un stil simplu, permitând, intr-o zi de duminica, empatia cu aventurile ce scot la iveala prapastia dintre aspiratiile protagonistei si mediul sau. Vesnica incercare a omului de a avea acces la o existenta ideala, cu care, insa, e dificil sa se masoare are, negresit, si in realitate, consecinte nu tocmai moderate.