În numai o luna si jumatate, iata cel putin doua schimbari fundamentale, suficiente pentru a marca o întreaga epoca. Ele sunt deja de remarcat, desi revoltele din lumea araba se afla înca în plina desfasurare. Iar represiunea din Libia e în mod cert mult mai sângeroasa decât a fost aceea din Egipt. Noul capitol al istoriei nu priveste însa doar tarile din prima scena. Întreaga zona, profund sensibilizata, de la Algeria la Iran, reprezinta 36 la suta din productia mondiala de petrol. Acesta e un element extrem de concret care ne afecteaza, deopotriva cu riscurile unor razboaie nu numai civile, într-o zona deja destul de tensionata, plina de conflicte latente si relativ aproape de Europa. Din punct de vedere politic, ideologic si moral, tot ceea ce se întâmpla acolo e, între altele, destinat sa ne revizuiasca oarecum prejudecatile occidentale asupra lumii arabo-musulmane: faimoasa ciocnire a civilizatiilor.
Cea dintâi schimbare deja survenita si remarcata ca atare e ca barbati si femei, tineri si batrâni revendica drepturile cetatenesti ale unui stat democratic, refuzând modelul traditional al unei puteri dictatoriale, omnipotente si de nesubstituit, asa cum a fost de la Atlantic pâna la Oceanul Indian vreme de multe decenii. Dupa tunisianul Ben Ali a urmat Mubarak si, mai de curând, Gheddafi, aceasta caricatura, jumatate clown si jumatate criminal, autocratul arab miliardar în petrodolari. Vor urma, fara îndoiala, si altii. Sa mai remarcam si faptul ca schimbarea aceasta majora a facut ca accentul pe terorismul arab si Al Qaeda sa paleasca serios de tot.
Observa, cu inteligenta, Bernardo Valli în „La Repubblica“ faptul ca istoricii, în dorinta de a da un sens precis acestor surprinzatoare evenimente din lumea araba, s-au si grabit sa gaseasca o comparatie: acea „primavara a popoarelor“ din 1948 care, în numai câteva luni, a zguduit din temelii Europa cu sistemul ei creat de Congresul de la Viena. Dupa mari sacrificii, varsare de sânge si exaltari generoase, sperante însufletite, toate acele revolutii, de la Sicilia Burbonilor la Parisul lui Ludovic-Filip, nu au facut însa decât sa esueze. E firesc sa ne întrebam: oare asistam, de fapt, la niste insurectii care sunt sortite si ele esecului, tot asa cum în Europa secolului al XIX-lea a avut loc reîntoarcearea la monarhiile autoritare? Oare si în tarile arabe ar fi posibila reîntoarcearea la putere a unor rais, care acum abia au fost alungati? Întrebarea ramâne deschisa, cu atât mai mult cu cât istoricii sunt buni sa prevada mai degraba… trecutul decât viitorul.
O a doua schimbare o remarca un cunoscut istoric al lumii arabe, Henry Laurens. Este vorba despre imaginea pe care arabii o au despre ei însisi si de aceea pe care noi o proiectam, îndeobste, despre ei, ca un generic. Manifestantul curajos din piata Tahir de la Cairo sau de pe bulevardul Burghiba din Tunis, opozantul regimului Gheddafi care îsi sacrifica viata la Benghazi au substituit imediat imaginea teroristului barbos si fanatic. Timpul se grabeste astazi într-o maniera necunoscuta pâna acum. Internetul, Facebook, Twitter, blogurile – toate acestea transmit imagini si voci în lume, comunicarea e globala si scapa arcanelor aspre ale politiilor secrete. Ideile noi circula cu repeziciune, se raspândesc în multime, cuceresc chiar armata si politia din slujba dictatorilor, adica pe acei ce ar trebui sa reprime multimile. Înfrânti sunt pâna la urma nu numai dictatorii sângerosi care au oprimat si tinut în mizerie pentru decenii aceste popoare, dar si curentele, miscarile extremiste islamice care s-au vazut dintr-o data private de exclusivul drept de opozitie, în special împotriva regimurilor seculare. Iar vântul de libertate se pare ca bate chiar si în inima celei mai retrograde si fundamentaliste puteri, Iranul, unde miscarile de mase îndreptate împotriva regimului teocratic revendica aceleasi drepturi si libertati democratice cerute de manifestantii din Tunis, Cairo si Tripoli.
Marea necunoscuta din zona este pentru moment Arabia Saudita. Tara cu una dintre cele mai bogate resurse energetice mondiale si incontestabilul lider al emiratelor din Golf, Arabia Saudita si-ar dori poate ca, de data aceasta, istoria sa o ocoleasca si nu e întâmplator ca exorcizeaza orice întâmplare îngrijoratoare pentru Riad cu o sfânta tacere despre tot ceea ce se petrece în jur. Având ca vecin Egiptul, separat doar de Marea Rosie care, s-a dovedit istoric, mai mult uneste decât desparte aceste doua tari, cele mai importante din zona, Arabia Saudita a privit cu o atentie aproape hipnotica tot ceea ce s-a întâmplat la Cairo. Si nu e deloc întâmplator: când Nasser a rasturnat monarhia egipteana, fermentul republican a bântuit întreaga regiune. Arabia Saudita a raspuns imediat cu un compromis abil între fermitatea represiva, rigorismul legislativ si operele de beneficiu social. Azi, asa-zisul „blestem al petrolului“ (problema fundamentala a tuturor economiilor bazate pe resurse naturale), care creeaza întotdeauna inegalitati macroscopice la nivel social într-un sistem economic centralizat, a produs în Arabia Saudita o vasta birocratie civila, militara, de siguranta a statului. Aceasta mai mult pentru a distribui puterea de achizitie si a regula preturile subventionate, caci, în realitate, industria energetica da de lucru abia la cincizeci de mii de persoane, într-o tara de douazeci si cinci de milioane de locuitori, dintre care o cincime sunt muncitori straini (majoritatea egipteni). Astfel ca una dintre problemele cheie ale emiratului este somajul, lipsa locurilor de munca. Familia regala – Henry Kissinger spunea ca Arabia Saudita nu e o tara, ci cinci mii de emiri –, încearca de ani de zile sa gasesca forme de dezvoltare a unor locuri de munca si ocupatii alternative, macar în agricultura, în ciuda conditiilor proaste ale terenurilor. Succesele sunt modeste în aceasta privinta, astfel ca relativa stabilitate sociala e data mai mult de operele publice. Panorama saudita este însa foarte diferita de aceea egipteana unde am asistat la o revolutie a pâinii de fiecare zi înainte ca ea sa devina o revolutie a drepturilor umane si democratiei. Arabia Saudita nu e însa deloc lipsita de pericole, având în vedere cifra ridicata a somajului, problemele puse de drepturi civile, drepturi umane si religioase. Se mai adauga la aceasta ostilitatea evidenta fata de Riad a regimului teocratic iranian care nu-si ascunde deloc pretentiile hegemonice în regiune…
E extrem de pasionant si nu lipsit de implicatii globale ceea ce se întâmpla acum în tarile arabe!
Pingback: Dumitru Radu Popa: Iarna revolutiilor în lumea araba
Comentariile sunt închise.