Constantin Mateescu, Tablouri dintr-o expoziţie, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2014, 216 p.
Tablouri dintr-o expoziţie confirmă o tradiţie recentă a romanului cu subiecte extrase din comunism. Recuperarea istoriei majore, a mecanismului represiv, este marginalizată. Proza se curăţă de latenţe marxiste referitoare la urgia implacabilă a vremurilor care au instalat un regim antiuman. Comentariile revanşarde sau justificatoare încep să fie concurate de observarea transformărilor sociale. Identificarea cauzelor, temei pentru divagaţii eseistice, nu prea mai atrage. Evocarea efectelor instituţionale şi comportamentale ajunge zona predilectă. Interesul pentru individualitate depăşeşte preocuparea pentru destinele colective.
Comunismul tinde să-şi piardă nota memorialistică. Lucrul e pozitiv pentru cercetarea ştiinţifică şi pentru literatură. Implicarea afectivă dispare. Nostalgia şi pamfletul sunt eliminate. Secvenţe din Medgidia, oraşul de apoi (Cristian Teodorescu) anunţau semnele că proza despre comunism capătă caracter istoric. Chiar şi cronica personală a Veronicăi D. Niculescu (Roşu, roşu catifea: povestiri cu î din i) ajunge, de fapt, o hronică, de vreme ce volumul este redactat, programatic, cu ortografia de atunci. Şi Ruxandra Cesereanu (Un singur cer deasupra lor) se uită cu ochii unui străin asupra anilor 1950. Exigenţa critică se manifestă în oglindirea evenimentelor postdecembriste.
Roman istoric
În aceste sumare consideraţii se încadrează cartea lui Constantin Mateescu, scriitor prolific, dar cam ignorat. Tablouri dintr-o expoziţie, anticipată stilistic şi tematic de Ninsoarea albastră (Editura Tracus Arte, 2012), este o carte onestă, redactată sub forma unei colecţii de bruioane narative, pline de caracterologii. Obiectul volumului îl reprezintă etapa premergătoare abdicării regelui Mihai I, în târgul Alutela (Rm. Vâlcea), privită de o contemporană, Zizi Bazaca, medic devotat. Autoare a unui jurnal intim, inserat fragmentar, femeia domină polifonia romanului. Adevărul factologic îi aparţine. Ea ilustrează etica, în dezagregare, a lumii interbelice asediate. Consemnează aproape tot, dar nu-şi asumă aproape nimic politic şi economic. Semnalează cu stricteţe tranziţia, dar nu speră că documentul va folosi cândva. În schimb, Ianis, negustorul grec cu prăvălia confiscată, nădăjduieşte că mărturia lui va fi utilă măcar posterităţii. Traiul ei nu se desfăşoară în mitinguri prostaliniste, îndrumate de tancuri sovietice, nici în şedinţe de prelucrare. Viaţa publică înseamnă, pe de o parte, mondenitate. Pe de alta, câştigarea unor venituri. Spitalul îi asigură câte ceva. Dar cabinetul particular îi garantează ciubucul: „Îmi lasă la plecare onorariul şi cinci pachete de Regale“ (p. 106).
Nepregătită să scoată relaţiile din convenţiile acceptate în tinereţe, Zizi nu concepe altă opţiune de a munci. Splendoarea personajului provine şi din grosolana incompatibilitate între educaţia primită acasă şi la şcoală şi dictatura proletariatului. Aşa cum nu se gândeşte la interzicerea proprietăţii private, nu se preocupă nici de soarta monarhiei. Nu neapărat că nu-i pasă, însă o judecă precum o elevă. Regalitatea a apărut cu mult înaintea ei şi, de aceea, nici nu va pieri. Nu neapărat că suveranul e luminat sau despot. El stă pe tron, fiindcă oamenilor le trebuie un lider. ţigările n-au marcă, aşa cum banii n-au miros. Numai că, darul avertiza că venirea comuniştilor va lichida opoziţia. Zizi îşi sporeşte consistenţa prin atitudinea zăpăcită. Ea nu comite imprudenţe sau gafe, ci nu dispune de orientare ideologică şi politică. Se lasă purtată de zvonuri. Respinge totuşi dezinformarea internă, ascultând posturile de radio BBC şi Europa Liberă. Doreşte să-şi continue programul cotidian. Se străduieşte să nu interfereze cu noua orânduire.
Nu bănuieşte că gesturile ei, mai ales cele artistice, sunt receptate ca subversive şi reacţionare. Abuzuri devin, în condeiul ei vituperant, anecdotele neinvestigate la timp şi legiferate prin largă răspândire. De fapt, mirarea şi ultragierea lui Zizi provin din constatarea că statul întreţinea dezordinea: „Circulă prin târg o istorioară petrecută alaltăieri la ştrand. În timp ce tinerii se zbenguiau pe plajă, apare un rus purtând un automat pe umăr şi o ţigară în colţul gurii. După o privire circulară asupra plajei, a prins de mână o fată şi a încercat s-o tragă spre cabine. Vreo trei băieţi mai zdraveni s-au ridicat să o apere şi rusul a eliberat-o din strânsoare, şi-a desprins cureaua automatului ce-i atârna pe umăr şi s-a pornit să tragă rafale repetate asupra plajei, răscolind nisipul. În câteva momente pe tot întinsul ştrandului s-a aşternut o linişte de moarte. Ostaşul rămăsese cu picioarele îndepărtate şi automatul, în poziţie de tragere, zâmbea angelic. Năstruşnicele glume ale istoriei“ (p. 95).
Epurare şi construcţie
Deşi ia în derâdere lozincile, Zizi nu răbufneşte. Adoptă tactica majorităţii nemulţumite. Revolta şi batjocura îi sunt necunoscute. Democraţia nu i-a dat ocazia să-şi exerseze instinctul de conservare. Când află că Partidul şi Siguranţa o supraveghează nu caută să înţeleagă motivele. Nu-şi dă seama că soluţia apolitică, în care fusese crescută, îşi pierduse domeniul de aplicabilitate. Evitând adeziunea partinică, Zizi alege, inconştient, să fie epurată. Literaturii de sertar i se adaugă alt păcat. Concubinajul cu Luchino, pictor italian pripăşit, cu tată plecat în Occident, unde perora, la microfonul Europei Libere, împotriva iminentei dictaturi. Se obişnuieşte cu ameninţarea. Însă, îndrumată să nu se amestece în treburile bărbaţilor, nu-şi pune întrebări suplimentare. Îşi vede totdeauna de treburile feminine. Partizanatul, elogierea destrăbălată, cultul personalităţii nu constituie datini noi: „Doctorii Zegreanu şi Rovenţa din secţia noastră s-au înscris. Au altă mină, sunt mai relaxaţi, glumesc, spun bancuri cu Zăroni. Se simt stăpâni pe sine, au evadat pentru moment din spaţiul ameninţărilor directe. Doamna Zegreanu, preşedinta Fundaţiei Femeilor Antifasciste, vine în fiecare zi să-şi ia bărbatul cu Volga Neagră a Fundaţiei./ Mă hotărăsc să mă duc la doamna Suvorovski. O rog să-mi facă părul cât mai scurt. E mai comod. Se poartă preferenţial în mediile penitenciare“ (p. 203).
În opinia ei, reflex al pudorii intelectuale, jurnalul va rămâne în sertar. A fost crescută în respect pentru intimitate. Personajul convinge şi prin faptul că perseverează în conduita deprinsă din copilărie. Nu-şi exhibă tabieturile. Îşi apără doar individualitatea. Modul burghez de a supravieţui, exersând scrisul şi cântatul, îi amână măcar alinierea. Abandonarea gusturilor şi a cochetăriei o vulgarizează. Aşa se pierde printre ştabii trimişi, din ordine înalte, în propria locuinţă. După coabitarea scrâşnită (cu un cuplu de fripturişti care, ajunşi la oraş, se bălăceşc în cadă), urmează, în aşteptarea evacuării, intimidarea de către alţi năvălitori: „Tapez claviatura. Pe vremuri cântam o oră-două în fiecare după-amiază. Acum din ce în ce mai rar, sunt leneşă. În plus, vecinii. Nici nu apuc să termin o mazurcă şi aud bătăi imperative în perete. Cenzura proletară stă de veghe“ (p. 191). Atmosfera fumegoasă, indecisă şi convulsivă este însă o certitudine pentru literatura lui Constantin Mateescu.
De obicei, proza scurtă impresionează prin întâmplările relatate. Dar, după cum am argumentat, Tablouri dintr-o expoziţie o evidenţiază pe Zizi. Tragedia ei, concretizată în dezintegrarea căminului, îi năpăstuieşte pe toţi alutelenii. Soţul, Titu Bazaca, fugise în străinătate, imediat după 23 august 1944, pe ruta crailâcului şi a boemei literare, stabilindu-se la Paris. Îi scrie totuşi epistole hormonale, jurându-i iubire şi promiţându-i că o va scoate din ţară. Soacra, cucoana Lila, se topise, fiind ridicată de Siguranţa criptocomunistă. Până la final, nu primim confirmarea arestării şi a condamnării. Dar, glasul comunităţii, al naratorului cuminţit, nevoit să accepte realitatea, se aude în pripă, atenţionând asupra represiunii. Reşedinţa familiei Bazaca intră în posesia statului. Până să se mute, autorităţile comuniste reabilitează clădirea dărăpănată: „Trec pe la casa Lilei. Arată bine. Se construieşte spre stradă un zid înalt din fier-beton care descurajează orice privire curioasă. În faţă s-au plantat arbuşti exotici. Pe o pancartă, textul: domeniu public, şantier în lucru, intrarea interzisă. Se spune că locuinţa va fi atribuită Comitetului“ (p. 135). Zizi notează, fără să ştie, înfăptuirea socialismului. În timp ce se demolează şi se renovează, se poartă bătălia împotriva duşmanului de clasă. Arhitectura păstrată în urbe îşi modifică funcţia propagandistică şi civilă. Când lucrările se finalizează, Lila Bazaca, a cărei dispariţie deschide Tablouri dintr-o expoziţie, se întoarce în coşciug, iar Zizi nu participă la înmormântare. Nicoleta Rotaru, personaj episodic, depune cea din urmă mărturie (p. 211). Ea, figuranta, leagă romanul, pentru că alutelenii trăiesc în provizorat şi pentru fiecare dispărut are în târg pe cineva, nu neapărat rudă, care-i poartă de grijă, întrebând ce a păţit şi aranjându-i înmormântarea.
Constantin Mateescu a ales câteva principii de lucru admirabile. Romanul seamănă cu o lumânare aşezată la căpătâi din bună-cuviinţă creştină. În locul fiecărui defunct sau arestat rămâne o efigie sau un intrus hain. Distrugerea caselor marchează demolarea unei societăţi din temelii. Dar mie cartea mi-a trezit pasiune ori de câte ori s-a insinuat întrebarea referitoare la rostul literaturii şi la rostuirea ei de către instanţele inculte şi torţionare.