Sari la conținut
Autor: C. STANESCU
Apărut în nr. 349
2011-11-10

Hotii si vardistii

    Plina ochi de note si recenzii dedicate literaturii si artei „la zi“, „România literara“ face un loc consistent si evocarii celor ce au fost, s-au scris si s-au petrecut. Nu lipseste, in acest sens, chiar un anume fior nostalgic pe care-l degaja si unele texte semnate de autori altminteri reci sau retinuti si prudenti cu efuziunile lirice. Il citim, asa, pe nostalgicul Nicolae Manolescu intr-un text despre „cabinetele de literatura“ de odinioara, din anii comunismului. Evocarea e pricinuita de inaugurarea unui admirabil laborator de literatura la o scoala din Bucuresti, Liceul „Ion Creanga“. Dupa ce descrie respectivul laborator, criticul se intoarce in trecut, trecutul sau, vorbindu-le elevilor despre utilitatea unui astfel de cabinet si despre „cum am invatat eu insumi in scoala literatura româna, la inceputul anilor ‘50, când nu aveam manuale, inlocuite temporar cu doua brosuri intitulate «Teze provizorii». Acestea contineau o cronologie a literaturii române, destul de exacta, cu toate omisiunile datorate cenzurii (cum am mai spus, generatia mea nu i-a studiat in scoala si in facultate pe Maiorescu, Macedonski, Lovinescu, Blaga, Hortensia Papadat-Bengescu, Pillat, Arghezi, Barbu si pe altii de aceeasi anvergura) si extrem de putine comentarii (ceea ce constituia un noroc). Titlurile scrierilor vechi erau date in latina, la Cantemir, de exemplu. Si anii, si titlurile le-am invatat pe dinafara. Cum memoria retine usor la vârstele mici, tot ce am invatat atunci mi-a ramas bine infipt in minte si pot sa reproduc oricând fara nicio dificultate. Nu stiu daca, mai târziu, am adaugat multe alte informatii factuale. Un cabinet de literatura are un rol asemanator. (…) Cronologia de pe peretele cabinetului de literatura tine loc de istoria literaturii.“ Si, mai departe, criticul lauda pe drept cuvânt liceul care a preluat fara crampe o „mostenire“ comunista trimitându-i pe ziaristi la cabinetul de literatura de la Colegiul Ion Creanga din Bucuresti: „Dati-l pe post, la ora de vârf, in locul talk-show-urilor cotidiene despre totul si despre nimic!“ Sa dea Dumnezeu sa faca rating mare o emisiune despre acest „lucru extraordinar“ oferita unui public cu urechile ascutite sa auda ce-a mai patit Oana Zavoranu si cum isi dau cu copiii in cap perechile celebre aflate in divort interminabil! Extraordinarul cabinet de literatura despre care scrie cu entuziasm si nostalgie N. Manolescu e de domeniul „fictiunii detective“ careia ii dedica Mircea Mihaies un acut eseu bibliografic in acelasi numar (18 oct. 2011) al „României literare“. Ce sa caute la „actualitatea“ româneasca a revistei de la sfârsitul anului 2011 un excelent articol despre hotii si vardistii americani din secolele al XVII-lea pâna in al XIX-lea, respectiv, despre istoria romanului politist de la 1674, 1699, 1844, 1848, 1849 si pâna spre 1900, cu opera de acest gen a unor Charles Dickens si Conan Doyle? Rareori realitatea româneasca a reclamat cu mai mare ascutime si urgenta „actualitatea“ acestui fel de scrieri cu hoti si vardisti, a intregului sirag de „crime fiction“, povestiri despre colonizarea Vestului care, cum zice autorul, au participat la construirea Marelui Arhetip American! Inutil sa mai insist, vede oricine unde bate eseistul facând alegoric inventarul crimelor altora intr-o tara plina de criminali fiorosi care ucid si vardisti amabili si obedienti care se fac ca-i prind ca sa-i scape cât ai clipi din ochi. Ma tem doar ca, antologic, articolul lui Mircea Mihaies va spori gramada surselor de inspiratie a hotilor si vardistilor nostri de azi. Dar sa trecem la lectura pasionantului eseu. Cam prapastios când abordeaza subiecte ale „actualitatii“ de toate zilele, M. Mihaies e aici la el acasa: un analist redutabil, al carui articol, „Viciul si sperietoarea“ (probabil un fragment dintr-un studiu mai intins) contine cuvinte si expresii destul de rare in stilul jurnalistic de capa si spada, rezolut si non-dubitativ, al autorului: „Ce putem spune cu certitudine e ca…“, „E la fel de adevarat ca…“, „Nu stim daca…“, „prudenta ne indeamna sa…“ si alte asemenea frâne lingvistice si mentale puse adevarurilor indiscutabile, indubitabile si certitudinilor absolute. Articolul se ocupa de genul literaturii politiste de origine nord-americana si functiunile ei pedagogice. „Prudenta ne indeamna, scrie M.M., sa facem o distinctie clara intre scrisul despre infractiune si ceea ce ulterior avea sa fie definit drept o reflectare a rupturii din sufletul individului modern. Scrisul despre infractiune era o activitate care, in Statele Unite, a avut initial un scop explicit pedagogic: «crimele scandaloase» faceau parte din procesul de domesticire in care religiosul si socialul conlucrau la transformarea «bunului salbatic» intr-un cetatean placid. (…) Oricât de modeste i-ar fi fost resursele, crime-fiction participa la construirea Marelui Arhetip American. Din acest trunchi s-a desprins o varianta narativa in care, amestecând romantismul si realismul, scriitorii se infatisau drept emisarii fortelor «progresiste», autodesemnate sa stârpeasca Raul din societate.“ Iata consideratii, principii si norme (pedagogice) pe care si le poate asuma fara rezerve o viziune realist-socialista asupra rolului educativ al literaturii! Nimic nou sub soare: perspectiva normativa a respectivului gen literar american si capitalist e similara, in linii mari, cu functia educativa a literaturii realist-socialiste din comunismul „tarilor de democratie populara“, cu rolul ei de a-l transforma pe „bunul salbatic“ de pretutindeni intr-un om nou, „cetatean placid“ sau, cum ar zice un celebru scriitor, „Un american linistit“. Deosebirea dintre cele doua tipuri de realism socialist, cel capitalist si cel comunist, consta, intre altele, in valoarea produsului final si, consecutiv, succesul lui: nu se poate compara succesul urias al „romanului politist“ de tip pedagogic cu acela al „Bataliei in mars“ de Galina Nikolaevna ori al „Baragan“-ului de V. Em. Galan. Iar la baza acestei deosebiri ce face respectivele produse literare incompatibile unele cu altele se afla insasi perceptia asupra scopului si a functiunii lor: in vreme ce romanul realist-socialist din comunism si-a externalizat functia tratând chiar omul ca pe un „produs final“, celalalt, cu mult mai modest in ambitii transformiste, dar infinit mai realist, si-a redus pretentiile la a fi scris doar bine de catre mari meseriasi in vederea exclusivului succes de casa si nu a transformarii radicale a omului vechi in om nou in virtutea unei „inginerii“ primejdioase potrivit careia scriitorul nostru realist-socialist urma sa devina chiar un „inginer al sufletelor omenesti“. Acest „darwinism“ social este cel ce a ruinat din start transformarea bietului om in „mai om“: fiinta batuta de toate vânturile, acesta e condamnat sa ramâna pe veci sediul paradoxal al coexistentei indestructibile dintre omul uman si gorilele pe care E. Lovinescu le vedea populând lumea lui Caragiale. De pe urma realismului socialist au ramas „gorilele“, iar de „produsul final“, omul cu alte cuvinte, s-a ales praful. E imposibil de crezut ca marele sceptic Mihail Sadoveanu va fi nutrit macar o secunda convingerea ca „Mitrea Cocor“ al sau cu succesul lui impus a clintit macar un fir de par de pe capul omului vechi devenit peste noapte om nou.
    Afaceristi imbatabili si mercantili, americanii au speculat pur si simplu complexul „bunului salbatic“ (omul vechi!) nu pentru a scoate din el alt om, ci numai… dolari. Si s-au bucurat de succes, unul enorm, cu extraordinara lor literatura politista ilustrata de mari profesionisti ai scrisului. Este desigur una din rarele dovezi ca urâtul mercantilism poate fi producator de mari opere literare. Trecând peste analogia, desigur fortata, schitata mai sus, ma intorc la excelentul studiu al lui Mircea Mihaies spre a nota distinctia pe cât de riguroasa pe atât de subtila pe care eseistul o face intre cele doua ramuri pornite din acelasi trunchi al „fictiunii detective“ americane: varianta narativa a scriitorilor infatisati ca „emisari ai fortelor progresiste autodesemnate sa stârpeasca Raul din societate“ („inginerii sufletului omenesc“ de dincoace!), cu romane ce-si „aveau originea intr-un pariu etic inflexibil si punitiv“ (dogmatismul inflexibil si „punitiv“ al realismului socialist sovietic si democrat-popular) si cealalta varianta, a unor Conan Doyle si Charles Dickens prin opera carora „religiosul era inlocuit, sub presiunea teoriilor de mare succes din epoca, de stiintific sau pseudo-stiintific. (…) Ca fauritori constienti ai unor viziuni despre lume – scrie M.M. – cei doi au oferit in scrierile lor modele implicite ale darilor de seama narative potrivite intelegerii istorice. Intr-o astfel de lectura, e limpede ca reconstruirea trecutului chiar si din dovezi partiale incurajeaza saltul din lumea fizicului in ce a metafizicului. Sherlock Holmes era capabil sa reconstruiasca o intreaga istorie morala din felul in care o doamna tinea umbrela (…), dar e discutabil daca detectivii hard-boiled au fost capabili sa conserve aceasta arta. Nici nu aveau cum s-o faca: pe câta vreme Sherlock Holmes ramâne in afara universului criminal, urmându-si propria orbita stelara, detectivul-proletar e prins in interstitiile mean-street-urilor modernitatii ca intr-un labirint carnivor din care nu are scapare. Metamorfoza decisiva se produce datorita obligatiei asumate de catre protagonistii romanelor hard-boiled de a da raspunsuri uriaselor transformari sociale si morale de dupa Primul Razboi Mondial. Daca vreme de aproape un secol acest tip de crime-fiction coexistase cu modalitatile literare dominante (romantismul, sentimentalismul, realismul, decadenta), incepând cu anii ’20 el isi proiecteaza in prim-plan propriile formule, prejudecati si, inevitabil, limite. Studiile din 1980 si 1990 asupra «literaturii detective» au urmat, in linii mari, doua abordari. Una din ele, cea mai consistenta din punct de vedere al reflectiei teoretice, pretinde ca tema principala a hard-boiled fiction este controlul social. Sau, mai precis spus, felul in care fiinta umana se organizeaza, prin crima, in vederea controlului societatii. O astfel de perspectiva – greu de combatut – are dezavantajul ca elimina dintre misiunile literaturii ideea divertismentului. «Literatura politista» nu poate fi doar un studiu detasat si nemilos al felului in care dominatia Raului se intinde asupra lumii moderne.“ Transcriind schematic ceea ce sub condeiul lui M.M. se prezinta nuantat si disociat, am zice ca „perspectiva normativa“ si „controlul social“ din „hard-boiled fiction“ pot fi, pâna la un punct, comune (chiar daca din alte ratiuni) si „realismului socialist“ de dincoace de ocean si de la noi de acasa: realistii nostri socialisti si protagonistii literaturii lor pot fi, partial, considerati mostenitorii periferici, sleiti si epigoni ai „detectivilor-proletari“ din romanele „hard-boiled“. Iar „coda“ despre care vorbeste eseistul, aceea „prin care amuzamentul si delectarea sunt invitate sa-si reia locurile de onoare“ intre mijloacele ce „privilegiaza comunitatile de afiliere si consimtamânt“ ori „sudura legaturilor emotionale“, ei bine, aceasta „coda“ lipseste si ea aproape cu desavârsire din produsul final al acestui tip de scrieri sortite cimitirului literar. Reala, dar nu strânsa in brate cu dogmatismul fioros al realismului socialist, misiunea educativa a literaturii a raposat si ea, sufocata sub imbratisarea letala a normativelor, a „comenzii sociale“ si a „ingineriei“ sufletesti. O mai sustrag totusi hohotului de râs unanim in care-si da duhul doar marii si adevaratii scriitori de ieri si de azi aflati in serviciu comandat de propria lor constiinta.