Havel si noi

Disparitia fostului presedinte ceh, scriitorul Vaclav Havel, a facut sa se auda din nou in media româneasca, dupa doua decenii, celebrul refren din primele luni ale lui ’90: noi de ce n-avem un Havel? Refren insotit de inevitabila dare a ochilor peste cap si de subsecventa aluzie la caracterul românilor. Mai exact, la lipsa noastra de caracter, de verticalitate si de spirit civic.
Daca ar fi sa fiu cârcotas, le-as reprosa mai intâi encomiastilor moldo-valahi ai lui Havel faptul ca intotdeauna când vorbesc despre personalitatea lui politica ii omit sistematic pe slovaci. Desi regretatul scriitor si disident ceh le-a fost presedinte si acestora. Mai mult, Vaclav Havel, ca opozant politic si scriitor satiric, n-a fost produsul exclusiv al societatii cehe, ci al fostei Cehoslovacii, in care traiau doua popoare, subjugate insa de acelasi regim comunist. La fel cum si Primavara de la Praga, desi a pornit de la Praga – caci acolo era capitala fostei Cehoslovacii –, nu s-a oprit la granitele istorice ale Cehiei, ci s-a manifestat (si a fost reprimata de armatele Tratatului de la Varsovia, minus cea româna) in egala masura si in Slovacia.
Ei, bine, slovacii se pare ca au avut o alta opinie despre Havel decât encomiastii acestuia de pe malurile Dâmbovitei. Caci, desi comportamentul sau civic si politic, in timpul regimului comunist, a fost ireprosabil si, in consecinta, nimeni nu a comis impietatea de a i-l minimaliza, slovacii au preferat sa rupa Cehoslovacia, decât sa continue a trai fericiti ca au un Havel la castelul Hrad. Fireste ca ar fi grotesc daca as pune sub semnul intrebarii dorinta de independenta a unui popor, mai ales atunci când este exprimata democratic. Vreau doar sa spun ca, din punctul de vedere slovac, Vaclav Havel nu a fost un raspuns la toate. Un panaceu al tuturor relelor sociale. Un „salvator al patriei“, ca Toto Schilacci la Campionatul Mondial de Fotbal din Italia, din 1990. Desi iesisera din acelasi lagar socialist, desi privisera cu lacrimi la fel de amare defilarea tancurilor sovietice pe strazile oraselor lor, in 1968, cetatenii slovaci nu au considerat ca si-l pot asuma pe Havel. Ca Havel se potriveste prezentului si, mai ales, viitorului lor.
De altfel, cu umorul si inteligenta care ii sunt caracteristice, scriitorul insusi se delimiteaza, in memoriile sale, de procesul de sanctificare in viata, la care il supune media occidentala (si, prin mimetism, si cea româneasca). In volumul „Pe scurt, va rog!“, aparut si la noi, in traducerea Hellianei Ianculescu, Havel scrie negru pe alb: „(…) pentru multi reprezint speranta – iar eu sunt deseori prada depresiilor, incertitudinilor, indoielii si trebuie sa caut permanent in strafundul meu propria speranta, sa o readuc la viata muncind, sa o câstig prin lupta, desi dau impresia ca am atât de multa incât pot sa impart si altora. In fapt, nu sunt prea potrivit pentru rolul de distribuitor de sperante, eu insumi având mereu nevoie de incurajare.“
Nu-mi vine sa cred ca oameni seriosi, universitari si eseisti de larga respiratie, vorbesc cu atâta convingere despre Vaclav Havel fara sa il fi citit. Si, mai ales, fara sa fi studiat ce credea el insusi despre fenomenele prin care trecea, ca fost disident, in anii de tranzitie, in care s-a confruntat nu numai cu traumele inerente acesteia, ci si cu destramarea statului in care se nascuse si suferise, si pe care, ca o ironie a sortii, il si conducea in acel moment (1992). Nu se poate ca aceia care moralizeaza natiunea româna, de la inaltimea modelului Havel, sa nu stie ca acesta a considerat pâna in ultima clipa de viata destramarea Cehoslovaciei drept un esec personal, care i-a umbrit si amarât toate reusitele la care a condus Cehia (integrarea in NATO, aderarea la UE si succesul reformei economice). Imi vine sa cred, dimpotriva, ca, daca i-ar fi auzit vorbind despre el pe eseistii români, Havel, cu umorul sau de neuitat, s-ar fi uitat in oglinda ca sa se convinga ca, intr-adevar, despre el este vorba.
Revenind la exemplul slovac, este evident ca intrebarea noi de ce n-am avut un Havel? ascunde o enorma, admirabila (in felul ei) ignoranta. Pentru ca, daca o rasturnam, ajungem la intrebarea de ce ei au avut un Havel?. La care raspunsurile sunt mai usor de dat decât la prima.
In primul rând, Havel a fost posibil in Cehoslovacia datorita regimului politic diferit din perioada 1945-1960. Cehoslovacia a fost considerata o victima a celui de-al doilea razboi mondial, si in plus avea un partid comunist mai vechi si mai solid decât al nostru. Regimul de ocupatie sovietica a fost mult mai blând decât in România, stat invins in razboi si lipsit de orice traditie comunista. In fosta Cehoslovacie, burghezul si intelectualul Havel a fost impiedicat sa studieze, pe motive de dosar, si acesta a constituit un motiv de revolta suficient de puternic ca sa provoace curajoasa sa activitate de oponent civic si politic. La noi, ar fi fost fericit, cu pedigriul lui, daca ramânea in viata sau, macar, daca nu ajungea la Canal… Chiar si dupa inabusirea Primaverii de la Praga, când Vaclav Havel a devenit un autor interzis, a putut sa publice in strainatate si in samizdat opere contestatare, si sa ramâna nu numai in viata, dar si in Cehoslovacia. La noi, pentru mult mai putin, Paul Goma a fost expulzat, lui Dumitru Tepeneag i-a fost retrasa cetatenia, Dorin Tudoran a fost expulzat.
Nu-i batjocoresc, Doamne fereste!, meritele lui Vaclav Havel, un autentic model moral. Vreau sa spun altceva: e nevoie de ceva mai mult decât propriul curaj, e nevoie de ceva mai mult decât de spirit civic, e nevoie de ceva mai mult decât de caracter pentru a scapa cu viata dintr-o confruntare cu un regim totalitar. E nevoie ca acel regim totalitar sa respecte un minim cod al bunului simt. Când acesta imbina diabolic brutalitatea cu perfidia, poti avea oricât simt civic, oricât curaj, oricât caracter: poti disparea in neant sau, in cel mai bun caz, peste hotare. In România, Vaclav Havel n-ar fi existat pentru ca n-ar fi rezistat. Iar daca ar fi facut-o, ar fi fost depus pe pista unui aeroport occidental si, pâna in 1989, nimeni nu ar mai fi auzit o vorba despre el.
De altfel, la noi nu numai Havel ar fi fost imposibil. Nici Dubcek n-ar fi supravietuit. Sa nu uitam de Lucretiu Patrascanu, care nici macar n-a apucat sa vorbeasca de vreo primavara, ci doar a afirmat ca, inainte de a fi comunist, este român. Si a disparut, asasinat in inchisoare, de catre celebrul agent KGB Pantiusa. Nu stim daca in inchisoare a avut sansa ca macar sa deschida un ziar, o singura data, daramite sa mai scrie carti.
Havel este, asadar, produsul unei traditii politice central-europene, complet diferita de mediul oriental, de o salbaticie si intoleranta adesea inexplicabile, in care a fost creat si impus comunismul românesc. Asta face nu numai ca ei sa-l fi avut pe Havel (iar noi, nu), ci si ca, paradoxal, Havel sa nu fie modelul de care România avea nevoie in 1990. Sistemul ceausist nu a fost, ca regimurile comuniste din Bulgaria, Ungaria, Polonia si Cehoslovacia, o clona a sistemului sovietic. Dimpotriva: a fost o aberanta dictatura personala, cu puternice accente nationaliste, care – spre deosebire de comunismul central-european – s-a destramat sângeros si nedemn. Cine isi aminteste brutalitatea anilor 1990-1992 intelege cât de adânci au fost sechelele ceausismului si, totodata, de câta experienta, intelepciune si, in fond, toleranta a fost nevoie ca România sa iasa intreaga din traumele mineriadelor si ale tuturor violentelor politice din acei ani.
Havel poate fi, eventual, un model, dar numai pentru cei care il invoca. Intelectuali, fara exceptie. Semi-disidenti, câtiva. Disidenti, foarte putini. Lectia lui de umor, de modestie, de umana slabiciune ne trimite la un concept care lipseste cu desavârsire din arsenalul de gândire al encomiastilor sai români: cel de toleranta. Caci singura toleranta inadmisibila, spunea cândva Andrei Plesu, este toleranta la intolerabil. A nu admite ca fiecare natiune are dreptul de a-si alege singura modelele si a jigni milioane de compatrioti (caci ce altceva sunt generalizarile de tipul românii nu au caracter?), doar pentru ca, intr-un anumit moment al vietii lor, au crezut in altceva decât tine, e o trista manifestare a spiritului totalitar.
Ultimul lucru pe care i l-as fi dorit regretatului Vaclav Havel era acela de a citi odele care ii erau inchinate in România.