Eduard Mezincescu în dialog cu Alexandru MicA (II)
ALEXANDRU MICA: Cum aparea în acest context demential arestarea lui Harry Brauner ?
EDUARD MEZINCESCU: Daca prietenul meu Harry Brauner fusese arestat, înseamna ca prietenia, stima si pretuirea pentru acest om talentat, daruit cu toate resursele bogate ale mintii si sufletului sãu unei cauze nobile de ordin social si artistic erau greseli ce trebuiau îndreptate printr-o severa introspectie, catharsis si lepadare de Satana. Ca membru al guvernului credeam totusi ca aveam dreptul sa fiu informat de cele petrecute. Ca om, speram într-o confuzie regretabila.
A. M.: Cum ati reactionat la cele întâmplate?
E. M.: Am pus mâna pe receptorul altui telefon, am format un numar tainic la care raspundea seful de pe atunci si de mai târziu al politiei politice, pe numele lui Pantelei Bondarenco, zis Pantiusa, cu numele schimbat în Gheorghe Pintilie. Personal, îl cunosteam destul de bine, înca din primele luni de dupa 23 August 1944, când fusese însarcinat cu misiuni de înalta confidentialitate în aparatul conducerii politice. În diferite situatii, recursesem, cu rezultate încurajatoare, la sfaturile sau ajutorul sau, drept pentru care l-am întrebat: „De ce l-ati arestat pe Harry Brauner?“ Gheorghe Pintilie, nici ca om, nici prin functie, ca sef al politiei politice, nu era predispus sa raspunda la întrebari. „De ce te intereseaza?“ – Normal. Un cetatean, fie si demnitar al statului, care se intereseaza de un individ aspirat în angrenajul masinariei represive, extinde aria suspiciunii. I-am aratat interlocutorului meu de la celalalt capat al firului ca ma interesa chestiunea în dubla mea calitate de titular al departamentului care tutela Institutul de Folclor si în aceea de prieten. „La Institutul de Folclor nu l-ai pus tu“, mi s-a replicat, „dar prietenii ai putea sa ti-i alegi mai bine“. Este adevarat, stiam ca Harry Brauner ajunsese director al Institutului cu sprijinul lui Petru Groza, în schimb, ca prieten, nu-mi puteam face niciun repros în ce-l privea. Pantelei Bondarenco ma tutuia, desi rangul meu ierarhic era, nominal, superior, dar el o facea asa cum obisnuia sa-i tutuiasca pe toti, inclusiv pe cele doua, trei personalitati de la care primea ordine. Exceptie facea domnul Petru Groza care n-ar fi tolerat atâta camaraderie la un subordonat fie si numai teoretic, sub raportul prescriptiilor constitutionale. Cu un prilej adecvat, fusesem instruit de catre unul dintre mentorii mei politici ca nu era cazul sa raspund la familiaritati cu familiaritate. Maturitatea mea politica era înca amestecata cu o doza de naivitate dezarmanta sau chiar deprimanta. Mi-am îngaduit sa observ ca alegerea prietenilor ma privea personal, iar calitatea mea oficiala ma îndreptateste sa primesc raspuns la întrebare. Recunosc, poate nu chiar asa de ferm cum arata acum pe hârtie. „Daca vrei sa stii, atunci afla ca asta este cea mai formidabila captura pe care am facut-o de la eliberare încoace.“ Stupefiat de enormitatea afirmatiilor convorbitorului meu, sesizam în vocea lui cu accent strain, inimitabil, sunând dogit din pricina aspersiunii intense cu bauturi spirtoase tari, cu amaraciune o nota sarcastica de satisfactie nestavilita, care ma intimida. Mi se parea ca n-o împartaseam în masura corespunzatoare. Nu eram sigur daca nesiguranta mea launtrica se percepea cumva la telefon. Vocea continua cu accente triumfale: „Harry Brauner era seful întregii retele de spionaj din România. tinea în mâna toate firele intrigilor si masinatiunilor… ascundea aurul si valuta lui Patrascanu…“ Siderat de cele auzite, nu-mi venea sa cred ca astfel am primit confirmarea zvonurilor despre arestarea, în aprilie sau mai 1948, a lui Lucretiu Patrascanu pe care-l stiam învinovatit numai de unele erezii ideologice. El disparuse din viata publica dupa Congresul Unificarii din primavara lui 1948, când din contopirea Partidului Comunist din România cu Partidul Social – Democrat PSD, s-a format Partidul Muncitoresc Român. Dupa cum dovedeau afirmatiile sefului politiei politice, Harry Brauner era creierul unei conspiratii odioase ce urmarea rasturnarea orânduirii democratice, pe cale de instaurare si consolidare în tara noastra, salvarea monarhiei, restabilirea dominatiei claselor exploatatoare, abia de curând scoase din pâine. Lucretiu Patrascanu era unealta criminala manevrata din umbra de cealalta unealta…
A. M.: Si totusi, care era legãtura Institutului de Folclor în speta a directorului sau, Harry Brauner, cu aurul si valuta lui Patrascanu?
E. M.: Dragul meu, se credea ca aurul si valuta lui Patrascanu, vezi, pretul tradarii nu se mai platea în vremurile acelea în arginti, erau ascunse la Institutul de Folclor. Acolo fusesera gasite, chipurile, în acea noapte de echipa care efectuase perchezitia si care, pentru mai multa siguranta le confiscase… Am ascultat la telefon aceste elucubratii, cât si o lunga expunere despre activitatea de frânare si subminare a întregului proces istoric ce trebuia sa scoata tara de sub dominatia straina si apasarea dictaturilor. Te rog sa ma crezi, mi-a fost pur si simplu teama sa consemnez în scris tot ce-mi auzisera urechile aproape ca nu ma mai simt în stare astazi sa-mi amintesc toate episoadele si eroii acelei rocambolesti întreprinderi. O etapa plina de semnificatii tenebroase fusese, în timpul razboiului, evacuarea Arhivei de Folclor la Paulis – Arad. Satucul pitit sub terasele pe care soarele distileaza în struguri apreciatele Cadarca si Rujita de Minis, determinante pentru alegerea refugiului, dupa parerea mea, gratuita, raportat la epoca – devenise centrul de comanda al spionajului american în spatele frontului hitlerist si antonescian. Acolo se pregateau oamenii si actiunile ce trebuiau sa orienteze desfasurarile istorice împotriva istoriei, în eventualitatea probabila a înfrângerii sau a victoriei. Harry Brauner era creierul care tinea în mâinile lui…
A. M.: Era oare de crezut o asemenea operatiune brauneriana, stiut fiind cine era personajul în realitate?
E. M.: Creierul nu se vedea. Trebuia dedus din sclipirile de inteligenta ale celor care imaginau aceasta mascarada cumplita, dar si comica. Mi-a venit în minte, evaluând hilarul acestei situatii tragice, în fond, imaginea acelor mâini subtiri, cu degete lungi, cu pielea fina, cu acea infinitate de linii si brazde întretaiate în palma ce denota sensibilitati delicate, talent, imaginatie ale lui Harry Brauner. Îl vazusem sau nu-l vazusem vreodata cântând la pian? Întrebarea venea si revenea intempestiv, fara sa-mi dea ragaz sa gândesc, sa scormonesc în minte si sa-mi reordonez amintirile. Nici nu era momentul. Vorbele ce se realcatuiau în auzul meu din vibratia membranei receptorului sunau mieros, tonul era binevoitor, intentia parea pur educativa: un parinte blajin mustra cu pilde si exemple morale un copil care întâmpina dificultati în depasirea întârzierii intelectuale, ca sa se angajeze cu toata seriozitatea în viata de adult disciplinat, cu deprinderi, orientari si abilitati de certã utilitate sociala.
A. M.: Cu greu, ma gândesc, ati putut sesiza în conversatia cu seful politiei politice perversitatea elucubratiilor proferate la adresa unui om atât de inofensiv cum se stie ca era tânarul profesor Brauner în acele vremuri.
E. M.: Recunosc ca tonul acela parintesc si blând al amfitrionului meu scelerat, alterat de unele dificultati de emisie si articulatie, vehicula, în realitate, amenintari ce-mi înghetau sângele în vine. Detalierea ticalosiilor puse la cale de acea senzationala captura nu era o simpla transmitere de informatie indiferenta, nevinovata, ci o atragere serioasa de atentie, un avertisment sever care mi se adresa: Iata cu cine te-ai însotit, ramâne sa vedem cine esti. Un îndemn sa scrutezi cu rigurozitate oamenii din diferitele straturi ale societatii, cu variatele lor îndeletniciri si talente, cu care în mod firesc legasem prietenii trainice, interesante, de-a lungul anilor din care se alcatuise prima jumatate a vietii mele. Si înca ceva, fapt pe care trebuia sa-l deduc singur, în timp ce ma uimeau confidentele pe care detinatorul celor mai cumplite taine ale vremii mi le încredinta cu aparenta dezinvoltura. Sa fi fost oare aceasta confesare o confirmare a încrederii de care ma bucuram, verificata de încercari si examene trecute, fara sa stiu, cu candoarea omului care se misca în spatiul social si în timpul istoric calauzit numai de constiinta lui, pe care si-o închipuie curata, onesta, dreapta? Ori altceva?… Altceva cu conotatii si rezonante sinistre: un grad de complicitate atribuit cu generozitate care facea inutila ascunderea tainelor la care eram partas. Am simtit brusc nevoia imperioasa sa schimb subiectul, sa multumesc pentru destainuirile deversate torential în urechea mea, sa abordez un alt aspect al chestiunii, mai relaxant pentru mine în care sa nu ma simt nici macar indirect tintit. Dragul meu tânar convorbitor, omul pâna la urma, era om, cu pacatele lui infame, dar de ce sa patimeasca viata si istoria culturii muzicale românesti? Era normal ca echipa ce devastase sau perchezitionase Institutul de Folclor sa ia cu sine aurul si valuta lui Patrascanu, dosite acolo de omul acela cu aparenta inofensiva, care îndeplinea, vezi-Doamne, pe seama unor comanditori misei, rolul de sef si complice al tradatorului strecurat în sfânta sfintelor democratiei noastre în formare. Dar de ce sa fie întemnitata corespondenta lui Brailoiu cu Bártok si cu alte personalitati din tara si strainatate, referitoare numai la probleme de stricta specialitate neavând nici cea mai mica legatura cu politica?
A. M.: Apropo, chiar vroiam sa va întreb referitor la acest aspect. Nu i-ati solicitat o explicatie?
E. M.: Desigur ca am facut-o, dar el, cu aceeasi inepuizabila rabdare si bunavointa, mi-a explicat câte se pot ascunde îndaratul celor mai nevinovate aparente, mimetismul împins pâna la cele mai neverosimile forme fiind o însusire sau o conditionare functionala a sceleratilor ce pun la cale crime. Am observat ca valoarea tainelor camuflate în corespondenta unui personaj indubitabil, ,,suspect“ ca Brailoiu, era simtitor atenuata, daca nu anulata, de faptul ca Bártok, refugiat si el în inima sau ficatii imperialismului, îsi daduse duhul în mizerie cu destui ani în urma, iar schimbul de scrisori dintre cei doi dateaza din perioada dintre cele doua razboaie mondiale. Blajinul meu interlocutor care, asa cum era sa aflu mai târziu, avea deja în experienta, daca nu pe constiinta, torturarea si uciderea cu mâna proprie si cu instrumente rudimentare a unora dintre cei mai înraiti dusmani ai socialismului si ai pacii (la o revizuire a spetelor, acestia urmau sa se dovedeasca a fi fost nu chiar atât de înraiti si nici macar dusmani, în sensul direct al cuvântului). Ne-a atras atentia, tot parinteste asupra obligatiei ce o aveam de a nu lasa niciun cotlon necercetat, nicio lespede neîntoarsa, nicio scriptura nedecriptata, când erau în joc interesele supreme ale progresului si democratiei, viitorul stralucit al patriei si neamului (adoptiv) luat pe alese, în ce avea el mai bun, mai curat, mai rabdator.
A. M.: Vi s-a confirmat ca la perchezitie au fost confiscate de-a valma si multe documente care nu aveau practic nicio legatura cu ,,subiectul“ urmarit. Ce urma sa se întâmple cu acestea?
E. M.: La insistentele mele, mi-am dat seama, inoportune, Gheorghe Pintilie a acceptat, în principiu, sa acorde o oarecare prioritate cercetarii documentelor mentionate si, daca nu se constata nimic suspect, sa le restituie custodelui social. Ceea ce s-a si întâmplat, ulterior, urmând ca acestea sa fie colationate si publicate de catre un alt cercetator, sa pricinuiasca, în felul acesta, o noua nedreptate si îndurerare celui ce le adunase si le pastrase cu grija pâna nu demult.
A. M.: Sunt curios cum s-a încheiat convorbirea cu acest personaj fatidic.
E. M.: Convorbirea s-a încheiat, dupa tipicul vremii, cu saluturi cordiale, punctate de hlizeala nechezata a celui ce cunostea nemarginirea puterilor cu care era învestit la un capat al firului; inhibate, la celalalt, de frisonul pe care contextul, fie si numai verbal, cu o astfel de putere îl stârneste chiar într-o constiinta fara încarcaturi culpabile, în împrejurari când vinovatiile sunt întotdeauna mai usor de dovedit daca exista înversunare mai multa decât inocenta. Am procedat imediat la un examen minutios de constiinta. Era exclus ca, de-a lungul câtorva ani de amicale relatii si de colaborare cu un personaj atât de malefic, sa nu fi fost manipulat ca un instrument orb, în vederea atingerii unor scopuri odioase prin orientare, impresionante prin proportiile lor. Rasturnarea orânduirii populare, solid aparata de forte interne, sub scutul unei aliante care nu glumea cu nimeni, nu era o bagatela nici pe atunci. Creierul ce avea misiunea infama sa organizeze si sa duca pâna la capat aceasta întreprindere fara sperante nu putea sa fie un creier de duzina, fie si din duzina superioara a natiei. Trebuia sa aiba meninge groase. Substanta lui activa era cu siguranta cenusiu închis, batând spre negru, din pricina aglomerarii de neuroni supranumerari. Personajul îmi dirijase, poate fara stirea mea, pasii, actiunile, initiativele si intentiile de-a lungul întregii perioade în care raspunderile mele pe linie de guvern intrasera, ca sa zic asa, în sfera lui de preocupari. Cine stie la ce ticalosii ma facuse complice! Le-am trecut toate acestea mental în revista. Necunoscuta unor reactii imprevizibile mi se cuibarise în suflet…
A. M.: În aceasta perioada Harry Brauner era director al Institutului de Folclor, calitate în care se implicase cu toata energia vârstei tinere pe care o avea în organizarea activitatii institutiei nou create. Care dintre resorturile acestei activitati ar fi putut sa produca suspiciuni atât de grave conducerii politiei politice a timpului?
E. M.: Sa reconstituim: Institutul de Folclor era gazduit într-un imobil nu prea mare, dar confortabil, pe strada Dionisie Lupu din Bucuresti, desigur. Harry Brauner ma determinase sa starui pe lânga fel de fel de organe si autoritati ca sa i se repartizeze în plus o baraca de lemn, ramasa de la nemti, pe un teren viran din apropiere. El adunase laolalta pe câtiva dintre cei mai valorosi lautari din Capitala si împrejurimi, ramasi cam fara întrebuintare, în urma împutinarii amatorilor de petreceri ca sa alcatuiasca cu ei o orchestra ampla de muzica populara. Orchestra avea nevoie de un local unde sa repete, sa se slefuiasca, sa-si pregateasca programele. În lipsa de altceva mai bun, baraca era utilizabila. Din cauza tavanului jos si a dimensiunilor nu prea mari, sunetele umpleau urechea ca si cum ascultatorul s-ar fi aflat in interiorul instrumentelor. Am reusit sa o obtinem. Orchestra s-a instalat acolo, dobândind repede notoriotate, faima si chiar loc în statele de plata. Îi lipsea însa o denumire. S-au propus mai multe variante; personal, am fost de acord sa i se spuna ,,Barbu Lautaru“, desi unii doctrinari au ridicat obiectii, caci starostele si cobzarul era compromis: cântase cam mult pe la ,,Domnii si la mândre cununii“. Pâna la urma, sensibilitatile de clasa au fost depasite. Prea multa tarâna era asternuta peste oasele lui. Denumirea a fost acceptata.
A. M.: În afara repetitiilor curente, ce alte actiuni artistice mai erau organizate în acest spatiu?
E. M.: În cele din urma, am asistat si la un fel de concert inaugural, înghesuit în baraca, uluit si încântat de performanta. Orchestra se descurca admirabil fara dirijor. Un scripcar batrân, pe nume Ionescu, tinea prima vioara, dadea tonul, imprima ritmul, miscarea, nuantele focul si stralucirea interpretarii, eleganta armoniei, omogenitatea ansamblului. Nu stiu cum facea toate acestea, asta trebuie s-o stie numai Harry, dar ce facea era neînchipuit de bine.
A. M.: Ce public avea nou înfiintata orchestra?
E. M.: Nu trecuse mult timp de la înfiintare, ca au si început sa vina vizitatori straini îndeosebi. De specialitate, ziceau ei. Ascultau concerte, asistau la repetitii, puneau fel de fel de întrebari, luau note. Pe unul mai de soi, muzicolog sau compozitor dintr-o tara îndepartata si nordica, l-am însotit chiar eu la un concert improvizat, la repezeala. Oaspetele a ascultat cu încântare, fiecare piesa a facut comentarii elogioase. La sfârsitul auditiei a vrut sa stie cine facea orchestratia. Se împacase oarecum cu ideea unei formatii orchestrale care cânta fara stime si fara dirijor, dar nu banuia ca se poate face muzica la acel nivel de virtuozitate fara compozitori sau macar transcriitori de note si aranjori muzicali.
A. M.: Ce contributie avea Harry Brauner la aceasta profesionalizare spectaculoasa a instrumentistilor?
E. M.: Harry Brauner organizase un curs de initiere în tainele notatiei muzicale, dar bravii virtuozi erau înca departe de a-l fi absolvit. Ei faceau trup si suflet cu instrumentele la care cântau. Talentul lor nativ nu li se schimbase cu fondul genetic din generatie în generatie. Muzica le intrase în sânge de mici, preluând cântarile stramosesti, de la ureche. Crescusera cu instrumentele în brate, cum cresc alti copii cu ursuleti de pâsla si cai de lemn sau papusi. Calitatea armoniei presupunea însa o mâna de maestru. Oaspetele n-a vrut sa creada ca orchestra îsi facea singura spontan orchestratiile. A fost rugat prin urmare sa propuna o tema, a fluierat-o sau fredonat-o cu destul de multa neîncredere. Dar nici n-apucase s-o duca bine pâna la capat, ca starostele Ionescu scripcarul o si prinsese din zbor si o încerca în pianissimo pe coarde, îngânându-l, pe oaspete. Când a reluat-o cu sunet plin, ca sa verifice daca o retinuse corect, partida de viori prima tinea pasul cu el la unison, viorile secunde aflasera deja intervalul si tonul just ca sa tina isonul, clarinetele si taragotul, tambalurile, cobzele si contrabasii o ziceau pe limba lor. Peste o clipa, orchestra cânta tutti, cu variatiuni, contrapunct si înflorituri. si cu un evident iz autohton. Ascultând minunatia, distinsul oaspete era cât pe ce sa lesine!
A. M.: Din punct de vedere organologic, orchestra era completa, având si instrumente de suflat?
E. M.: În orchestra, pentru început, nu-si aflasera înca loc unele instrumente autentic populare de suflat cum ar fi: naiul, fluierele, cavalul, cimpoiul. Instrumentele acestea trebuiau temperate si mai ales procurate. Nu se gasisera pe moment solutii satisfacatoare. Mai târziu s-au gasit. Nu mai stiu care or fi fost la fluiere, caval, cimpoi. Poate nu oi fi priceput nici explicatiile ce ni s-au dat. Mi-a ramas în minte doar cea de la nai. O gasise tot Harry Brauner cu colaboratorii sai. Diabolica prin simplitate si ingeniozitate: niste bobite din lemn moale, bine uscat, calculate pe diametrul tevilor ridicau sunetele cu o jumatate de ton. Distribuite savant, câte una, câte doua poate si câte trei în jerba de trestii, adaptau tonalitatea instrumentului la cerintele armoniei orchestrale. Un om care putea gasi solutii dracesti la probleme neivite în decursul istoriei multimilenare a unor instrumente aparea pe de-a întregul calificat pentru rolul anti-istoric si anti-social încredintat de fortele cele mai întunecate ale reactiunii. Si n-ajunsesem înca pâna la capat cu analiza! Naiul putea cânta acum în voie, si ca solist, si ca parte integranta a orchestrei.
A. M.: Si de unde au fost adusi naistii?
E. M.: Da, într-adevar, de unde naisti? Exista unul mare, genial. Când ducea trestiile la gura si începea sa sufle, amuteau privighetorile, se însenina cerul, se opreau tramvaiele din mers, scoteau pestii urechea din apa sa-l asculte. Îl chema Fanica Luca. La distanta, mai erau vreo doi, trei, trecuti de vârsta maturitatii cam de mult. Naiul, care se auzea mai cu seama la petreceri si ospete boieresti era îndragit acum de toata lumea. Fanica nu vroia sa primeasca ucenici. Avea unul singur, nepot de frate sau de sora, pe care îl pregatea sa preia succesiunea. Argumentele patriotice, apelurile la constiinta lui artistica, la raspunderea pentru viitorul unei întregi discipline instrumentale nu desteptau ecoul dorit. Fanica se declara batrân, surmenat, bolnav, suprasolicitat. Batrânetea o fi avut-o în oase, boala, si ea, în cine stie ce maruntaie. Nu în suflu, nici în suflet, nici în mâinile ce purtau tevile de trestie prin dreptul gurii, cu iuteala sunetului, ori domol, molatec ca apele lenese când se rasfata prin baraganuri.