Smuls din reverie, Levantul este aruncat în întunericul urii şi în haos.
Palestina istorică nu poate ieşi din zodia suferinţei.
Libia a luat-o pe drumul Damascului, cel al războiului fratricid, adică.
Există un drept la ripostă?
Există, desigur, depinde cum îl foloseşti. Dacă acest drept este exercitat disproporţionat – cu totul disproporţionat în cazul noilor confruntări din Gaza –, riposta devine agresiune, oricare i-ar fi motivaţia. Timp de trei săptămâni, cele două milioane de palestinieni care trăiesc în acest fragment de stat au fost bombardate de armata israeliană. S-a dorit o ripostă exemplară la agresiunile grupării teroriste Hamas care, de decenii, face exerciţii de ură cu arma în mână. În intervale scurte, beligeranţii au acceptat încetarea focului pentru ca năpăstuiţii să-şi adune morţii şi să facă rost de mâncare pentru copiii scăpaţi din ghearele morţii. ştirile de pe frontul confruntărilor sunt zguduitoare. Peste o mie de morţi, peste şase mii de răniţi, zeci de mii de refugiaţi în mai puţin de trei săptămâni într-un ţinut cam cât Bucureştiul. Imaginea cea mai greu de îndurat este cea a copiilor care plâng fără să înţeleagă ce li se întâmplă. Ei nu ştiu încă ce este moartea, dar trăiesc înspăimântaţi de cruzimea ei.
Demersurile secretarului de stat John Kerry pentru stoparea violenţelor nu sunt recompensate pe măsura eforturilor lui continue şi neobosite. Potrivit ziarului Washington Post, şeful diplomaţiei americane a avut un moment de revoltă care demonstra că poziţia oficială a Washingtonului, construită cu mare grijă pentru cauza Israelului, nu corespunde viziunii sale în privinţa vinovaţilor pentru conflictul israelo-palestinian. Aflat în studioul Fox News, înainte de a intra în direct, John Kerry „a ignorat“ unde se află şi a continuat o convorbire cu unul dintre consilierii lui căruia, între altele, îi spunea: „Trebuie să plecăm chiar din seara asta de aici; este o nebunie să mai rămânem“. Evident, pentru telespectatori a repetat opinia oficială conform căreia Israelul are dreptul să se apere.
Epuizaţi şi obligaţi de aliaţi, ai unora şi ai altora, combatanţii vor fi nevoiţi să se mai tempereze. Dar de plătit, cineva va trebui să plătească măcar pentru tragedia copiilor.
Responsabilitatea
grupării Hamas
Noile confruntări din Gaza vor complica discuţiile directe între palestinieni şi israelieni. Strategia Hamas-ului s-a dovedit încă o dată greşită. Violenţa la care a recurs, pe care o practică de decenii, a suprapus o nouă catastrofă eforturilor de pace. Hamas are responsabilitatea declanşării ostilităţilor, armata israeliană pe cea a lipsei de măsură în riposta pe care a dat-o. Cotidianul britanic The Times publică un editorial cu un titlu concluziv „Lucrarea Hamas-ului: palestinienii, prost conduşi, sunt puşi în pericol“. Articolul reia teza dreptului Israelului la ripostă. „Pentru soarta actuală a provinciei Gaza, Hamas este în întregime responsabil. Moartea palestinienilor este rezultatul previzibil al tacticii Hamas-ului de a folosi cetăţenii proprii ca scuturi umane. În loc să instaleze un regim funcţional care să genereze o dezvoltare economică susceptibilă să pregătească drumul pentru crearea statului (palestinian, n.n.) Hamas face dovada brutalităţii teocratice pentru care palestinienii sunt obligaţi să plătească un preţ mult prea mare“.
În câteva ţări, pe măsură ce nu se putea ieşi din infernul din Gaza, au fost organizate demonstraţii de stradă propalestiniene. Amploarea cea mai mare au avut-o cele din Franţa. Autorităţile franceze au fost obligate să ia măsuri severe pentru menţinerea ordinii. În paralel, Parisul a încercat să concentreze eforturile diplomatice internaţionale pentru găsirea unei soluţii de oprire rapidă a ostilităţilor. Ministrul de externe Laurent Fabius – Franţa trebuie să fie mulţumită că are în fruntea diplomaţiei un politician atât de dotat – a avut iniţiativa organizării unei reuniuni ministeriale internaţionale cu participarea şefilor diplomaţiilor statelor care pot aduce o contribuţie la temperarea spiritelor şi obţinerea acordului Tel-Aviv-ului şi Hamas-ului de a accepta un armistiţiu durabil.
Câteva explicaţii
devin obligatorii
Este limpede pentru toată lumea că teroriştii din Hamas folosesc tunelurile de la graniţa cu Egiptul pentru a-şi procura arme, că fabrică sau ascund rachete prin subsolurile imobilelor locuite de civili, prin spitale, şcoli şi moschei. Dacă este acceptat dreptul la ripostă, este greu de găsit capete de acuzare doar pentru armata israeliană. Sună ca o butadă dar nu este chiar lipsită de adevăr declaraţia premierului Netanyahu potrivit căreia „israelienii se folosesc de rachete pentru a-şi proteja propria populaţie, în timp ce Hamas se foloseşte de civili pentru a-şi proteja rachetele“. Totuşi, se întreabă un ziarist occidental, cum poate fi justificată „legitima apărare“ în cazul uciderii a patru copii aflaţi pe o plajă din Gaza, bombardarea taberei de refugiaţi de la Beit Hanoun sau devastarea cartierului Chajaya? Consiliul drepturilor omului al ONU a hotărât trimiterea de urgenţă a unei comisii care să ancheteze actele de violenţă comise în timpul ofensivei aeriene şi terestre israeliene în Gaza. Cineva trebuie să dea socoteală.
Tranziţia spre haos
La trei ani de la schimbarea regimului politic în Libia, noile autorităţi de la Tripoli ţin să confirme banalitatea că democraţia nu se instalează cu mitraliera. După uciderea lui Gaddafi, în 2011, zeci de miliţii înarmate până în dinţi fac legea într-o ţară în care pacea socială era impusă de fostul dictator numai el ştie cum: prin forţă, prin corupţie, prin şantaj. Astăzi, nimeni nu are autoritatea să impună ordinea, şi cu atât mai puţin democraţia. Interesaţi să împartă cât mai convenabil marile câmpuri petroliere, bogăţia de care s-a folosit Gaddafi să-şi construiască autoritatea politică, combatanţii – unii dintre ei reintrând oportunist în reverii islamice – au trecut la cucerirea puterii. Ei iau cu asalt aeroporturile, bazele militare, câte mai există, şi distrug tot ce apare în calea lor. Tripoli este asediat. Libia este pe punctul de a fi divizată între forţele tribale rivale. Obiectivul acestora este să obţină cât mai mult la împărţirea marilor câmpuri petroliere. Zilnic sunt ucişi zeci de oameni. Ca în Siria, ca în Irak. Din aceleaşi motive şi cu aceeaşi cruzime iraţională.
Situaţia din Libia este imprevizibilă şi incertă spun diplomaţii occidentali care şi-au avertizat capitalele să dea dovadă de maximă prudenţă. Iar acestea nu pot rămâne insensibile la avertisment oricare ar fi interesele lor strategice, economice şi politice în Orient. Riscurile sunt mari. În 2012, la Benghazi, a fost atacată misiunea diplomatică americană iar ambasadorul şi trei dintre colaboratorii lui au fost ucişi. Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, Italia Spania, Germania şi-au retras deja personalul diplomatic de la Tripoli. În trei ani, cu tot sprijinul şi asistenţa din afară, noile autorităţi libiene nu au reuşit să încropească o armată profesionistă şi nici o miliţie devotată, aşa încât nu mai rămâne decât varianta părăsirii Libiei.
În acest timp, în Irak, din zgura fierbinte a disputelor pentru petrol şi din spirit de vendetă, islamicii îşi ridică un califat precum tuaregii corturile în deşert. După modelul lor, în Siria, ţara care nu poate scăpa de unul dintre ultimii dictatori laici, noi grupuri islamice pun stăpânire pe ţinuturi bogate în petrol şi nutresc speranţa că vor avea şi ele un califat al lor. Din 2012, marele centru cultural al Orientului, Alep, este împărţit între armata regimului de la Damasc şi trupele rebelilor. De doi ani bombardamentele fac zilnic zeci de victime. Suferinţele nu contează, protestele internaţionale nu sunt auzite. În războiul civil din Siria au murit peste 170.000 de oameni, victimele cele mai numeroase sunt în rândul copiilor şi al femeilor. Alte nouă milioane de fiinţe au fost obligate să ia drumul bejeniei. Taberele de refugiaţi nu mai au unde să fie extinse. Ura creşte, dorinţa de revanşă dospeşte. Mitralierele zguduie Levantul din reveria celor o sută şi una poveşti despre viaţa ca viaţă.
Tranziţia de la dictatură la democraţie trece prin haos. Dacă democraţie şi-au dorit cei care au răscolit lumea arabă.