Fac parte, cred, dintre puţinii care nu s-au mirat când fostul preşedinte a comparat metodele practicate de procurorii noştri cu cele care îşi închipuie domnia sa că se utilizează la Guantanamo, închisoare celebră, aflată chiar în curtea Marelui Licurici, unde sunt închişi „enoriaşii“ lui Bin Laden şi alţi mari specialişti în distrugeri: avioane, trenuri, şcoli etc., încât aproape orice loc de pe pământ a devenit nesigur, un posibil cimitir.
Dacă ar cunoaşte cât de cât istoria reală a comunismului împotriva căruia a luptat alături de alţi patrioţi născuţi în Primăverii, în zodia stelei roşii în cinci colţuri, fostul preşedinte ar trebui să ştie că şi noi, românii, ocupăm un loc de frunte în istoria torturii. De la filoamericanismul urlat pe toate frecvenţele împreună cu un grup de ţuţări bine retribuiţi, de la mâna de ajutor pe care Marele Licurici i-a întins-o, anulând brutal rezultatele unui referendum pentru destituirea sa, şi până în tabăra opusă, când, brusc, îl apucă o milă irepresibilă pentru nişte criminali care au terorizat lumea şi pe care-i torturează chiar Marele Licurici, drumul a fost foarte scurt. Sfertul de veac, de când se plimbă prin politica românească, în unele momente dominând-o, i-a întărit convingerea că poate spune orice, oriunde, oricând. Ţara i-a fost lucrul cel mai străin cu putinţă. A dat mai mult decât i s-a cerut pentru un zâmbet occidental. Nu i-a fost suficient un deceniu pentru a înţelege cu ce trebuie să se ocupe un preşedinte şi ce consecinţe pot avea asupra ţării sale vorbăria necontrolată şi manierele care exclud automat din viaţa politică internaţională. Minciuna şi ura l-au urcat pe locul pe care s-a aflat şi tot prin prisma lor trebuie să-şi privească răsplata: cea mai umilitoare înfrângere pe toate planurile. Zece ani s-a lăsat condus de o femeie, e adevărat, frumoasă şi isteaţã, ca acum, când se trage linia, vorba unui personaj din Cânticele ţigăneşti ale lui Miron Radu Paraschivescu, „nici gagică, nici biştari“! Sigur, el nu este un monstru ieşit din nu ştiu ce tenebre ale istoriei pe care, din păcate, refuzăm să o cunoaştem, ci expresia vie a unei clase politice lipsite de educaţie, obsedată să pară oricărui stăpân din Vest o slugă fidelă în aparenţă, dar care fură pe rupte pe la spate. „Dacă ştiam că vei ajunge preşedinte, te trimiteam la şcoală!“ Am citat cu aproximaţie regretul Mamei Prezidenţiale din Toamna patriarhului a lui Márquez. Educaţia este totul. Iar în aceste penibile zile a căzut şi mitul că n-am avea bani. Dacă un oarecare nu se dã jos din pat pentru 50 de mii de euro este un semn că nu banii ne lipsesc, ci mintea, că avem exact cât investim în cultură: 0,08 din PIB. În aceeaşi ordine de idei, înclin să cred că persoana pomenită este ultima pedeapsă pentru noi cã ne-am ucis fără judecată, ca nişte sălbatici, conducătorii – aşa cum au fost ei. Atât faptele bune cât şi erorile le-au făcut pentru ţară, din dragoste de ţară, aşa cum au simţit-o ei. Sigur, Traian Băsescu nu poate fi bănuit de un asemenea sentiment. El a rămas cu manierele unui căpitan de vas din ultimii ani ai „epocii de aur“, apucăreţ şi stăpânit de instinctul de conservare. Un căpitan care a reuşit să trişeze însăşi spiritele protectoare ale licuricilor mari şi mici. În ceea ce mă priveşte, nu-mi face nicio plăcere să vorbesc despre fostul preşedinte, dar am şi eu aniversările mele, care, mă încăpăţânez să cred, au importanţă şi pentru alţii, şi ţine de obligaţia mea profesională să depun mărturie despre istoria pe care am cunoscut-o. Am mai scris despre asta, dar deceniul care a trecut de la prima, şi ultima, întâlnire cu personajul respectiv mă obligă să spun ce cred, mai ales că treceam printr-un moment complicat al vieţii. Mă dusesem la Viena pentru un control medical, de unde m-am întors în dimineaţa zilei de 17 ianuarie 2005. Dintr-un ziar cumpărat la întâmplare, pe aeroport, aflu că am fost înlocuit la conducerea I.C.R. cu H.-R. Patapievici. Cu puţin timp în urmă, reuşisem să pun capăt proiectului de transformare a fostei Fundaţii Culturale Române în Institut, cu obligaţii mult mai importante şi cu 11 noi centre culturale în străinătate, pe lângă cele 5 care existau. Altfel spus, de la o instituţie care, în organigrama Ministerului de Externe, figura la rubrica „activităţi culturale, sportive şi religioase pentru tineret“, cu un buget ce valora exact cât 5 maşini Opel din dotarea S.P.P., la una mai mare, ordonatoare de credite. Pas foarte important. Abia cu câteva luni înainte de a fi fost chemat la Cotroceni pentru destituire, fusesem numit de preşedintele Ion Iliescu, preşedinte al noii instituiţii create. Îmi doream, ca orice ardelean, să duc, cum spunea Blaga, un lucru la bun sfârşit şi mă simţeam foarte aproape de această încheiere… La intrare, am dat de dl Patapievici care s-a interesat direct ce salariu am, iar preşedintele, ţinându-mă în picioare, mi-a anunţat înlocuirea cu personajul mai sus amintit, pe ideea că: „Fiecare vine cu echipa lui“. N-am meritat nici măcar un mulţumesc, ori îngăduinţa de a sta un minut pe un scaun, preşedintele a urmat cu rigurozitate indicaţiile consilierului său Andrei Pleşu. Nu aveam nevoie de recunoştinţa acestuia, dimpotrivã, mai cu seamã cã, printre altele, şi-a făcut singur un cadou din partea mea, luând de la Institut revista Dilema. Ştiam că numai el putea fi autorul înlocuirii mele, dar mă mira brutalitatea lui, în condiţiile în care cunoştea diagnosticul meu. Cum peste două zile, adică în 19 ianuarie 2005, aveam planificată intervenţia chirurgicală, şi una foarte complicată, l-am rugat pe preşedinte să amâne cu două săptămâni publicarea decretului de eliberare din funcţie în Monitorul Oficial, ca să pot preda eu însumi instituţia, dar mi-a spus sec un „Nu se aprobă“, urmat de hăhăitul obişnuit. Eram în spital când mi s-a spus că Andrei Pleşu, la un post de televiziune destinat laudelor preşedintelui Băsescu, explica naţiei că eram atât de ahtiat după funcţii, încât mã foloseam de o dramoletã numai ca să mi se prelungească mandatul cu două sãptãmâni. Băsescu avea nevoie de „susţinerea“ elitei şi, predându-le ICR-ul, i-a răsplătit pe câţiva care pretindeau a fi însăşi elita, boiereşte. Mai târziu mi-am dat seama că predase instituţia nu numai unor aplaudaci de nădejde în orice împrejurare, ci şi unor oameni cu oarecari deprinderi de a face ordine în cultură. Pe unii îi selectase Brucan, în decembrie 1989, aşa că aveau experienţa înaintaşilor lor de după război, astfel cã şi după Revoluţie au pus totul sub semnul întrebării: cultură, tradiţii, valori, religie şi mai ales istorie. De la „scheletul din debara“, cum l-au considerat pe Mihai Eminescu, şi până la cei care şi-au dobândit un nume, au trecut totul prin maşina lor de distrus şi umilit valori. Pe soclurile acestora s-au căţărat maimuţele şi papagalii care se ruşinează – cum le place să spună – de Românica. Sunt convins că domnul Traian Băsescu a înţeles ce se întâmplă cu intelectualii lui. Acum, nu cred să-i mai răspundă vreunul la telefon, deşi, asemenea lor, nici el n-a venit să creeze, să clădească, ci să distrugă. În actuala situaţie politică, o dau şi ei pe nemţeşte. Cât despre ţara care se cheamă încă România… La un moment dat, gândindu-mă la ce lasă în urmă Băsescu, mi-a venit în minte o scenă antologică din filmul lui Cacoyannis, Zorba Grecul, după celebrul roman al lui Kazantzakis, un film de geniu cu un interpret de geniu, Anthony Quinn, scena în care funicularul gândit şi ridicat de Zorba, sfinţit de inevitabilul sobor de călugări pentru a duce la vale lemnele, se prăbuşeşte sub ochii lui. M-am gândit fără să vreau la sfârşitul deceniului băsist, la zgomotoasa lui prăbuşire, atâta doar că rolul celebrului grec în versiunea noastră nu putea fi interpretat decât de Păcală, de un Păcală aflat într-o zi proastă de tot. În rest, înainte de a vorbi de Guantanamo, mai corect ar fi să ne amintim de Socola ori, în cazul bucureştenilor, de Spitalul 9, departamentul „Paranoici“. În ceea ce mă priveşte, nu cred că după nebunia arestărilor şi a circului cu jongleri şi cătuşe va fi bine. Când toţi se simt urmăriţi până şi în patul conjugal, când toţi se suspectează şi se toarnă, când nu poţi avea încredere în semenul tău, la ce viitor te poţi aştepta? Nu există niciun proiect de ţară, deci nicio ţintă. Rămânem, oare, acelaşi teren experimental? Din moment ce accentul continuă să se pună cu insistenţă pe cătuşe, iar nu pe carte, şi în contextul în care conducem detaşat la analfabeţi, nu cred că este inutilă o întrebare simplă: În condiţiile în care se anunţă că e pe terminate experimentul cu lichelele la pupitru, va urma un altul, cu – nu ştiu cum i-am putea numi – cei ce răsar din analfabeţi?
Tulburator ! Frisonant ! Inutil sa spun cat de adevarat este totul. Drama marelui scriitor care este Augustin Buzura este si drama altor numerosi intelectuali adevarati, nu „elite”, care nu au incetat sa gandeasca echilibrat, obiectiv, neinfluentati de sloganurile „democratice” ale noilor culturnici. Multumesc pentru acest text care ma face sa raman optimist cu privire la ce va mai fi cu noi si cu Romania.
Comentariile sunt închise.