Grava carenta de moralitate

Pentru depasirea situatiei in care se afla România de astazi este util sa scrutam trecutul recent si sa nu ne limitam doar la detaliile, la faptele si stirile, uneori zapacitoare, ale prezentului. In decembrie 1989, România s-a indreptat, ca toate tarile din zona, spre democratie. Dupa douazeci si doi de ani de efort, uneori incununat de succes, ne dam cu totii seama ca democratia europeana si legislatia europeana nu sunt de ajuns pentru ca tara noastra sa fie cu adevarat libera si democratica. Ce anume lipseste?
Lipsesc institutiile, comportamentul public si profesionalismul. Când, in decembrie 1947, Regele era gonit, odata cu el nu a plecat doar monarhia. A plecat competenta, au plecat la Canal specialistii din toate domeniile publice, au fost demolate complet institutiile Statului.
Ele nu au revenit, odata cu democratia, in 1989. De aceea, astazi asistam la un fenomen paradoxal: avem democratie, avem un inceput de prosperitate, o economie libera, dar avem domnia bunului-plac, in loc de forta institutionala, avem dispret pentru Constitutie, in loc de etica, avem scurtcircuitarea legii pe diverse cai democratice, avem lipsa de respect si incredere si, mai ales, avem 20% din populatie care prefera sa stea departe de România puternicilor de astazi. Oamenii sunt dezamagiti nu de saracie sau de criza economica, ci de liderii lor. Românii nu sunt mândri, nu au incredere, nu au sentimentul ca are cineva grija de ei. Afectiv si moral vorbind, România este un mare orfelinat in care gasesti de toate. Criza institutionala, ca si criza morala si cea a mijloacelor politice nu sunt doar o caracteristica a României. La un alt nivel si intr-un alt context, crizele sus-numite sunt prezente si in Franta, Germania, Italia, chiar si in Marea Britanie.
Casa Regala este coloana vertebrala istorica a Statului român modern, ea a dat patru sefi de Stat si a continuat sa reprezinte garantia valorilor europene si perene in context national si statal. România a fost asezata si mentinuta la locul ei european de regi. Generatia a cincea, a Principesei Mostenitoare, va continua acest efort pâna la sfârsitul zilelor.
Candidatura mea la Institutia Presedintelui României, in urma cu doi ani, nu a vizat inlocuirea unui om cu un altul, ci corectarea sistemului pagubos de pâna acum, in care primul politician al tarii devine prim-ministru, lucru aflat in ascutita contradictie cu Constitutia României. Presedintele român reprezinta statul, nu il conduce. Rolul politic il are primul-ministru. De aceea, este normal ca un sef de partid sa lupte sa câstige alegerile parlamentare, nu prezidentiale. Astfel, el poate avea majoritate parlamentara si dreptul de a forma Guvernul. Toate acestea sunt limpede spuse in Constitutie. Din cauza obsesiei ceausiste, prezenta inca in mintile politicienilor, ca un fel de complex de inferioritate dificil de inlaturat, toata lumea crede ca suprema satisfactie politica este sa devii presedinte. Majoritatea politicienilor ignora evidenta ca presedintele nu are niciun mijloc constitutional, financiar sau administrativ de a conduce politic tara. Daca o face, totusi, este prin incalcarea crasa a Constitutiei. Oamenii de rând – societatea româneasca profunda – au inteles foarte bine acest lucru de la mine, in timpul campaniei, in toate comunitatile locale din tara. De aceea am astazi multi sustinatori. Oamenii cu putere, adica cercul relativ restrâns al politicienilor, al marilor oameni de afaceri si media centrale, au ramas imuni la propunerea mea. Nu au inteles-o si nu au avut nevoie de ea. Poate ca pentru ei a fost prea devreme.
Afirmatiile mele critice la adresa vietii publice si a vietii politice nu sunt facute de pe o pozitie politica, ci de pe o pozitie statala. Nu am fost niciodata (lucru foarte greu de inteles astazi) adeptul unei anume doctrine politice. Am colaborat bine si cu crestin-democratii, si cu socialistii, si cu liberalii, din 1997 incoace. Niciodata nu am exprimat pareri (bune sau rele) asupra deciziilor lor politice. De aceea am si reusit sa stau alaturi de ei mai bine de un deceniu.
I-am criticat atunci când, prin comportamentul lor public, afectau sau compromiteau democratia si institutiile pe care le serveau. Una este sa stai in Parlament si sa te lupti politic (lucru perfect justificat si chiar laudabil) si alta este sa-ti bati joc cu primitivism, grosolanie si brutalitate de institutia pe care o conduci, numai fiindca asa crezi tu ca poti sa-ti arati forta. De altfel, multi dintre politicienii Europei de astazi fac grava confuzie intre scop si mijloace. Ei cred ca, daca-ti petreci viata fiind mai iute decât rivalii tai, daca manevrezi, manipulezi, smecheresti si uneltesti, esti tare. De fapt, nu esti. Cei mai multi vor iesi din istorie in ziua in care vor iesi pe usa din biroul primit cu chirie de la istorie.
Minciuna si manipularea isi gasesc inca loc in spatiul public, uneori chiar si atunci când lovesc in traditia si istoria României. Pentru ca o societate fara institutii, fara etica si fara respect al profesionalismului si al valorilor este o societate vulnerabila, slaba, ambigua. Este usor de manipulat o tara care, in loc de autostrazi, are bancuri despre autostrazi. Este usor de tinut in urma o tara in care inculpatii vorbesc despre suprematia justitiei, in care securismul condamna comunismul. Ironia sortii este ca noi am crezut acum doua decenii ca democratia va rezolva totul. Nu este asa, dupa cum se vede.
Kennedy spunea, de altfel: „Democratia presupune o guvernare foarte grea. Ea cere insusirile cele mai inalte de disciplina si stapânire de sine, vointa de a face sacrificii in interesul general si educatie“.
Educatia, in citatul lui Kennedy, nu se refera doar la eruditie sau politete. Exista un anume reflex comportamental fata de etica institutionala, necesar pentru a exersa democratia. El se poate dobândi doar prin exercitiu public si prin corecta intelegere a importantei respectului fata de institutii. Dar nu numai politicienii cu functii administrative au nevoie sa invete corecta raportare la institutii, ci si societatea civila.
Totodata, citatul lui Kennedy se refera la absolut necesarul simt al datoriei, fara de care democratia nu poate fi pusa in practica. Altruismul si simtul raspunderii nu pot fi obligatorii prin lege, nici explicate prea mult. Iresponsabilitatea de a considera ca anumite chestiuni vitale pentru prezentul românesc sunt de datoria „altcuiva“, nu se stie bine a cui, este o practica paguboasca si falimentara.
Am participat acum doi ani la un congres international dedicat economiei, energiei si mediului inconjurator. Organizatia neguvernamentala-gazda nu ar fi reusit nicidecum sa duca la bun sfârsit un eveniment de asemenea amploare (400 de participanti din 40 de tari), daca nu ar fi beneficiat de un puternic, generos si respectuos sprijin din partea oamenilor de afaceri si a elitei intelectuale. Vad dificil de realizat un astfel de eveniment la Bucuresti. Daca, prin absurd, ar exista in România o organizatie care ar dori sa puna impreuna 400 de personalitati din Asia si Europa pentru a discuta chestiunile fundamentale ale regiunii (conflictele, energia, economia si saracia), primele piedici ar veni chiar din partea elitei bucurestene. Ar incepe intrigile, orgoliile, meschinariile si tradarile.
In cosmopolitul oras in care a avut loc acea conferinta internationala exista o mare forta intelectuala. Acolo se afla o rafinata elita universitara, diplomatica, stiintifica si artistica. Tot acolo se afla o uriasa parte a potentialului economic al tarii, reunind companii private al caror volum de productie anuala este egal cu PIB-ul unor tari din Uniunea Europeana.  In aceste conditii, solidaritatea elitei intelectuale si economice fata de buna guvernare, fata de promovarea intereselor fundamentale ale statului si ale natiunii joaca un rol esential in devenirea oricarei tari democratice, mai ales in secolul XXI.
L-am ascultat odata  pe un om de afaceri din Asia rostind in public o cuvântare de o rara elevatie. El a descris cele trei surse de amenintare a lumii contemporane: conflictul religios, conflictul etnic si saracia; a facut-o cu atâta distinctie, eruditie si masura, incât ar fi putut sta alaturi de orice academician din lume. El a propovaduit iubirea si toleranta, asa cum ar fi facut-o orice episcop de pe mapamond. Si, in fine, a pus in valoare pacea si democratia, asa cum ar fi facut un om de Stat.
In contrast cu luarea de cuvânt a omului de afaceri asiatic, am ascultat, de curând, o alta interventie, a unui analist politic european. Analiza era inteligenta, documentata iar analistul avea si aplomb. Cu o singura exceptie, totul a fost in ordine: in cuvântul lui de la tribuna congresului, analistul a spus ca, daca Republica Elena ar fi fost o companie privata, ea ar fi intrat astazi in faliment. Aceasta afirmatie a revoltat-o pe o reprezentanta a Greciei aflata in sala, care a protestat cu voce tare.
Nu este prima oara când constat cu parere de rau ca lipsa de respect si proasta intelegere a notiunilor de Stat, natiune si institutie publica sunt caracteristice personalitatilor societatii civile, nu neaparat politicienilor care guverneaza.
Problemele actuale ale Greciei sunt de notorietate publica. Dar sa compari un Stat cu o companie privata este nu numai un gest deplasat, dar si unul periculos. Oricât de mult ar depinde lumea de astazi de economie si finante, Statul si natiunea se definesc altfel decât o societate comerciala, iar acest adevar ar trebui sa fie afirmat cu tarie mai ales de catre oamenii cu carte. Ei sunt primii care au nevoie sa se faca aceasta distinctie, altminteri, libertatea lor intelectuala, ca si cea a tuturor locuitorilor cetatii, este pusa in pericol la fel de mult ca in situatia in care tara s-ar afla sub dictatura politica sau militara.
De altfel, unul dintre motivele pentru care democratia are astazi slabiciuni este tocmai acela ca institutiile sunt tratate adesea de parca ar fi mosii personale. Iar de aceasta meteahna sufera nu numai politicienii, ci si oameni cu putere culturala sau economica.
De la lansarea, in anul 2009, a devizei „România, altfel“, am fost adeseori intrebat in ce masura este posibila realizarea unei altfel de Românii. Este posibilã, in masura in care România va redobândi instinctul binelui. Au trecut deja trei ani de când am prezentat public Viziunea noastra pe treizeci de ani. Anumiti pasi s-au facut. Societatea româneasca nu este lipsita de instinctul binelui, nici de bun-simt. De exemplu, in anumite comunitati locale lucrurile merg destul de bine. Economia privata are instinct prin definitie. Intelectualitatea anonima, zecile de mii de oameni cu carte din orase, orasele si comune sunt cât se poate de buni europeni.
Dar, asa cum spuneam in titlu, la nivelul elitei si la cel superior al cârmuirii este o grava carenta de moralitate, instinct al binelui, generozitate, simt de raspundere si demnitate. Fara lideri, România nu poate pune in practica nicio viziune. Nici pe treizeci de ani, nici pe mai putin. Casa Regala are rolul de a inspira, de a reprezenta, de a incuraja si de a atrage atentia. Nu este nici responsabilitatea noastra si nu este nici in puterea noastra de a construi kilometri de autostrazi, de a administra cu  etica si cu respect institutiile sau de a promova in presa o pozitie corecta fata de rostul institutiilor statului. Toate acestea sunt in puterea societatii civile, a acelor oameni de cultura, de afaceri, de presa care pot, prin generozitate si simt al datoriei, sa completeze benefic cârmuirea politica.