Graham Greene, Al zecelea om, traducere de Anca-Gabriela Sîrbu, Polirom, 2008.
Vorbind despre Graham Greene si imprevizibilele reactii ale acestuia, Anthony Burgess a povestit cum, atunci când l-a întrebat direct pe Greene când crede ca va primi Premiul Nobel, acesta i-a replicat ca, la aceeasi întrebare care i-a fost adresata de un jurnalist suedez, singurul raspuns pe care l-a putut gasi (si care, desigur, l-a pus în încurcatura pe ziarist) a fost ca el asteapta, în realitate, un alt premiu, mai important decât Nobelul. Burgess, însa, a insistat sa afle despre ce premiu putea fi vorba, dar a ramas si el fara replica, raspunsul lui Greene fiind: „Moartea“. Burgess nu povestea întâmplarea aceasta fara rost, momentul fiind de natura a caracteriza, dupa parerea lui, mai bine decât numeroase asertiuni savante ale criticii, nu doar atitudinile personale ale lui Graham Greene, ci si, în mare parte, însusi stilul acestuia, atingând, tangential, chiar si marile teme ale creatiei sale. Caci în proza lui, lumea, întreaga lume, pare a se afla, nu în putine situatii, de-a dreptul sub asediu – la fel cum el însusi se vedea pe sine, asediat de întrebarile nenumarate ale jurnalistilor dornici sa afle orice putea fi transformat într-un fapt divers senzational. Iar situatia aceasta ce caracterizeaza multe din creatiile lui Greene reprezinta, în fond, si o perfecta fuziune a elementului senzational ori morbid cu cel sentimental, trimitând cititorul la imaginea cu profunde semnificatii a unui razboi perpetuu, de natura a determina scriitorul sa transforme chiar si elementele cele mai (aparent!) stabile si sigure ale unei naratiuni, în fragmente ce pot face ca lumea fictionala sa sara pe neasteptate în aer. Iar aceasta caracteristica, dincolo de mult discutatul catolicism al lui Graham Greene, influentat mai mult sau mai putin de apropierea scriitorului de Evelyn Waugh sau de tendintele oarecum „eretice“, cele acuzate ca l-ar fi determinat sa instituie, în unele din romanele sale, o adevarata „mistica a pacatului“, reprezinta situatia esentiala ce poate fi regasita chiar si în textele considerate marginale sau secundare ale autorului.
Greene porneste mereu de la premisa raului ce exista în fiinta umana si care determina si convingerea sa – reflectata si la nivelul multor personaje – ca viata nu are un sens bine definit, ci ca tocmai ea este aceea care poate induce în eroare protagonistul sau, daca nu, îl poate pune în fata unor dificile probleme de constiinta, imposibil de rezolvat în termenii simpli ai unui adevar religios consacrat. De aici permanenta lupta dintre credinta si constiinta, dar tot de aici si tentatia ce l-a animat mereu pe autor de a-si pune personajele sa dea piept tocmai cu o serie de probleme pastrate, în general, în zonele cele mai ascunse ale sufletului, într-un dificil proces de autocunoastere si de testare a adevaratelor lor abilitati ori capacitati de supravietuire. Iar acest fapt este evident nu doar în creatiile consacrate ale lui Graham Greene, cum ar fi „Puterea si gloria“ sau „Brighton Rock“, ci si în mult mai putin cunoscutul text intitulat „Al zecelea om“ – preferat, însa, de autor chiar si unei creatii oarecum similare precum „Al treilea om“.
Preferinta aceasta este determinata, cel putin partial, si de adevarata „istorie“ care se afla în spatele cartii însasi – istorie extrem de palpitanta si de neasteptata, încât pare si ea scrisa tot de Graham Greene… Astfel, în timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, temându-se ca va avea de înfruntat o situatie financiara precara, câta vreme, desi „Brighton Rock“, carte aparuta în 1938, fusese un relativ succes, „Puterea si gloria“ (1940) s-a vândut abia în trei mii cinci sute de exemplare, autorul se îndreapta spre lumea filmului si scrie, pentru studiourile Metro-Goldwyn-Mayer, un scenariu pe care îl va regasi, la capatul unor stranii întâmplari, dupa patruzeci de ani, în 1985, si îl va transforma într-un concentrat roman, „Al zecelea om“, care s-a bucurat de mare succes mai ales în Marea Britanie, echilibrând, astfel, balanta, fata de situatia în care s-a aflat celebrul sau roman din 1940. Actiunea cartii, plasata în timpul razboiului, începe brusc, cu siguranta si acuratetea unui adevarat haiku, toate detaliile de prisos fiind excluse: în Franta aflata sub ocupatie nazista, treizeci de prizonieri trebuie sa ispaseasca un atac al rezistentei franceze asupra trupelor germane. Astfel, trei dintre ei urmeaza sa fie executati, dar nemtii le dau posibilitatea celor încarcerati sa-i aleaga singuri pe acestia. Sortii decid ca una dintre victime sa fie Louis Chavel, un avocat bogat care nu poate suporta gândul ca îsi va pierde viata în acest fel, preferând sa-si piarda averea, pe care o cedeaza celui dispus sa-i ia locul în fata plutonului de executie, un tânar de conditie modesta, Janvier, decis ca, în acest fel, sa le ajute pe mama si pe sora sa sa duca, dupa moartea sa, o viata îndestulata. Paginile acestea sunt absolut remarcabile, fiind evidenta, aici, nu doar o subtila arta a ambiguizarii – si a ambiguitatii – în care Greene a excelat înca de la debut, ci si o bine marcata capacitate de a sublinia, doar prin aluzii, mediul social, în contextul unei proze alerte, pastrând, însa, si note metaforice, bine dozate si perfect adecvate la structura de profunzime a personajelor. Dar „povestea“ începe, practic, abia de aici, caci, dupa razboi, Chavel, calatorind sub numele de Charlot, nu poate rezista tentatiei de a-si revedea casa, asa încât va merge la Brinac si se angajeaza ca servitor bun la toate în fosta sa resedinta, în slujba lui Thérèse, cea care afirma la tot pasul ca-l uraste pe lasul din cauza caruia fratele ei a murit, dar în casa caruia, totusi, traieste… Notele de melodrama hollywoodiana sunt evidente, desigur, caci dupa prima parte a cartii, romanul abunda în clisee tipice lumii filmului – de altfel, versiunea cinematografica (de success!) a creatiei lui Greene i-a avut în rolurile principale pe Kristin Scott-Thomas si Anthony Hopkins. Problema este însa ca, sub influneta scrierilor sale anterioare, marcate de profunde probleme de constiinta ce afectau protagonistii, Greene încearca sa aduca accente filosofice si în „Al zecelea om“, numai ca, din pacate, acest lucru se întâmpla, uneori, nu tocmai în cele mai potrivite momente – a se vedea, aici, aparitia preotului si sfaturile moralizatoare ale acestuia, inadecvate perfectei strategii narative utilizate în prima parte a cartii, remarcabila, în concizia si precizia sa. Apoi, mai cu seama dupa aparitia lui Carosse, actorul urmarit de autoritati, cel care îsi asuma identitatea lui Chavel pentru a-si îmbunatati situatia, textul lui Greene coboara prea adesea la nivelul spectaculosului celui mai comun – si, fara îndoiala, lipsit de plauzibilitate, fie ea si hollywoodiana. În fond, cea mai reusita secventa din „Al zecelea om“ ramâne tocmai cea de la început, în principal în dialogul dintre Chavel si Janvier, imediat dupa semnarea întelegerii care urma sa le schimbe amândurora existenta. În comparatie cu acesta, discutiile ulterioare dintre personaje par lipsite de consistenta si, nu o data, artificiale, fapt care se poate observa si la nivelul reactiilor protagonistilor, inclusiv la acela al subitei pasiuni pe care Thérèse o desteapta în Chavel-Charlot, indecis între impulsul de a lupta pentru a cuceri mai întâi inima fetei sau vechea sa casa si pozitie sociala… Tocmai de aceea, finalul, neasteptat si el – dar perfect pentru o creatie a lui Greene, salveaza textul de caderea completa într-un si mai melodramatic happy-end si ne trimite cu gândul, oarecum, la deznodamântul dintr-un roman de început al lui Graham Greene, „A Gun for Sale“ (1936), sau chiar la unele dintre paginile reusite ale lui Hemingway.
Desigur, la un anumit nivel al interpretarii, si „Al zecelea om“ este o carte de si despre initierea în tainele profunde ale existentei, reprezentând transformarea fiintei umane la capatul unor experiente care, nu o data, pot aduce cu ele, în afara de o întelegere superioara a lumii si lucrurilor din jur, deopotriva, dezamagirea cea mai adânca, dovada a întunecatei convingeri, exprimate nu o data de scriitor, ca, de la un anumit punct încolo, binele si raul nu mai pot fi deosebite – cel putin în anumite conditii. Dar si dovada ca, dincolo de nivelul declarat ca atare de Greene însusi, de „entertainment“ al textului de fata, se gasesc si alte accente (nu putem pierde din vedere suspansul excelent realizat sau notatiile ce caracterizeaza extrem de succint o situatie sau un personaj) pe care un cititor obisnuit, fie si partial, cu modul sau de a scrie, le poate identifica cu usurinta si aprecia ca atare.