O imaginatie puternica
produce evenimentul.
Seneca
Ideea ca predictia poate sa influenteze evenimentul prezis este foarte veche, sustine, pe buna dreptate, Karl R. Popper: „Oedip, in legenda, si-a ucis tatal pe care nu-l vazuse niciodata pâna atunci; si aceasta ca rezultat direct al predictiei care-l impinsese pe tata sa-si abandoneze fiul. De aceea, sugerez numele de Efectul lui Oedip pentru influenta predictiei asupra evenimentelor prezise (sau, la modul mai general, pentru influenta unei informatii asupra situatiei la care se refera informatia), fie ca influenta are darul sa faca sa se produca evenimentul prezis ori sa-l impiedice.“
Popper discuta predictia – pe termen lung, scurt etc. – cu aplicatie la istorie, sociologie, stiinta, dar, cum vom vedea si cum sugereaza si numele, Efectul lui Oedip poate fi considerat cu toata seriozitatea si in relatie cu literatura, lucru, de altfel, foarte normal, data fiind originea lui. Din acest punct de vedere, literatura româna nu face exceptie, chiar daca subiectul a scapat criticii literare.
Eminescu, de pilda, uzeaza (involuntar, desigur) de efectul lui Oedip pentru a ilustra esafodajul ambitiilor de marire ale lui Baiazid. Visul de la inceputul „Scrisorii III“, impresionant prin grandoare si bogatia elementelor de decor impregnate cu un puternic simbolism, are un rol decisiv in conturarea caracterului domniei sultanului: „Atunci el pricepe visul ca-i trimis de la profet,/ Ca pe o clipa se-naltase chiar in rai la Mahomet,/ Ca din dragostea-i lumeasca un imperiu se va naste/ Si caruia ani si margini numai cerul le cunoaste.“
Visul il edifica pe deplin pe Baiazid asupra propriului sau viitor si, in consecinta, sultanul se va stradui sa-l transpuna in realitate cu fidelitate. Este evident ca evenimentele declansate de Baiazid sunt o consecinta directa a profetiei, ca ele stau sub semnul Efectului lui Oedip. Eventuala obiectie ca visul sultanului nu este o predictie autentica, ci o reverberatie onirica a proiectarii pe verticala a propriilor ambitii in cautarea unei sanctionari divine nu schimba, in fond, datele esentiale ale problemei.
Ascendentul indubitabil al predictiei asupra evenimentului prezis se explica, in primul rând, prin inalta autoritate a emitentului predictiei: Apollo, Mahomet etc. Actiunea predictiei are o plaja foarte larga de manifestare in functie de aria predictiei. In cazul lui Oedip, predictia este radicala si are toata greutatea unei sentinte care se executa in mod obligatoriu, pur si simplu pentru ca sentinta a fost data, si inca de o instanta la care nu se poate face apel. Aceasta sursa de inexorabilitate ce insoteste predictia – in sensul ei originar – ni se pare a fi, prin excelenta, marca ei distinctiva. In mod comun, insa, intre cel care face predictia si evenimentul prezis exista un joc fin, dar si o interdependenta intima, ceea ce explica bogatia paletei, cu nuante practic infinite, ale influentei predictiei si a modului in care se manifesta aceasta.
Pe noi ne preocupa aici mai putin aspectele laxe ale relatiei predictie – fapt prezis (si cele mai putin spectaculoase); atentia noastra se indreapta, cu predilectie, spre manifestarile ei transante, dramatice.
Desenul din covor
Un veritabil maestru al situatiilor animate de Efectul lui Oedip este Gib. I. Mihaescu. Daca formule de genul „literatura unui febricitant“, „memorie viitoare“, „erotism si imaginatie“ etc. puse in circulatie de istorici si critici literari care s-au aplecat cu pasiune si intelegere asupra operei lui Mihaescu incearca sa surprinda chintesenta creatiei acestuia, ele nu spun, hélas, mai nimic despre „desenul din covor“. Este vorba, credem noi, despre faptul ca personajele unora dintre nuvelele lui Mihaescu nu doar „rememoreaza viitorul“, cum sustine foarte plastic Al. Protopopescu, ci ca, anticipându-l, il provoaca – in deplin acord cu Efectul lui Oedip.
„Desenul“, dupa cum ne vom convinge, are, in unele nuvele (in „Semnele lui Danut“, de exemplu) o linie de mare simplitate si precizie, in altele („La Grandiflora“) el este mai elaborat si mai topit in textura materiei epice.
Grigore Danut, seful statiei Bobeni, isi asteapta cu o fireasca nerabdare parinteasca fiica pentru sarbatorile de iarna. Frosica, ultimul dintre cei sase copii ai lui Danut – ceilalti au fost rapusi de paludismul cauzat de baltile din spatele garii – ar fi ajuns, cu siguranta, fara vreun incident deosebit in sânul familiei daca ochiul stâng al parintelui fetei nu s-ar fi zbatut a nenorocire. Semnificatia este limpede ca lumina zilei: „Niciodata lui Grigore Danut nu i se facuse semne atât de amarnice ca-n ziua aceasta. Si niciodata, semnele nu-l inselasera. Asa-l persecutasera si la moartea primului copil, si asa il amarisera la moartea tuturor celorlalti cinci…“
Nu este vorba, asadar, de o simpla superstitie, ci de un veritabil cod prin care i se transmit informatii de o maxima gravitate (si urgenta). Subliniaza Gib. I. Mihaescu: Danut „in lunga obisnuinta (…), invatase sa ghiceasca, când aceste infricosatoare semnale pe care destinul i le trimite dintr-o departata statie pierduta in vesnicie aveau urmari negre si când erau simple glume de prost gust…“
Dincolo de faptul ca semnele au, prin reiteratie, o semnificatie neindoielnica, exista si un element „material“ de suport care sporeste ingrijorarea lui Danut pâna la naucire; sanatatea subreda a Frosicai, element care elimina posibilitatea oricarei coincidente nevinovate. Nu este, deci, uimitor ca lumea se descompune rapid si se recompune in mod halucinant intr-o panorama terifianta centrata pe imaginea Frosicai moarte.
Ceea ce se petrece cu domnul Grigore Danut nu este insolit; sefului garii din Bobeni i se intâmpla, nu de putine ori, sa-si confunde „nazaririle“ cu realitatea (si el sufera de paludism). De data asta, insa, lucrurile iau o turnura tragica fiindca intr-o clipa de totala confuzie a celor doua planuri – „un moment nici un gând nu mai trecu prin creierul lui golit deodata“ – Danut provoaca un accident feroviar in care isi pierde viata Frosica.
Relatia semnele prevestitoare de rau – soarta Frosicai este insufletita de o dinamica fara echivoc: fara semnele prevestitoare de rau (omen) n-am avea moartea Frosicai – nu cea din finalul nuvelei, oricum. Efectul lui Oedip isi face simtita prezenta, in „Semnele lui Danut“, in modul cel mai simplu si mai clar posibil, dar si cu urmari dintre cele mai taioase.
„Gândul, gândul…“
Si nuvela „Intâmplarea“ functioneaza dupa mecanismul „efectului lui Oedip“: Glogovan, traversând noaptea codrul Colibasului, bântuit de la o vreme de hoti, este strafulgerat de banuiala ingrozitoare ca, daca ar fi atacati de briganzi, sotia lui Fantosa ar putea sa cedeze agresorilor, sa le cedeze chiar cu usurinta. Desi Fantosa, mai in gluma mai in serios, incearca sa faca fata unei situatii dintre cele mai penibile, raspunsurile ei nu numai ca nu-l linistesc pe anxiosul Glogovan, ci, dimpotriva, duc la exacerbarea imaginatiei lui exaltate.
Fantosa nu are cum sa-si dovedeasca, nu nevinovatia – doar nu se petrecuse nimic compromitator pentru onoarea ei! – ci buna credinta. Ea nu se poate dezvinovati prin dovezi pentru ce nu facuse. Situatia ne aminteste in mai multe privinte de criza de gelozie pe care o cunoaste Othello si, daca potrivit lui Auden gelozia maurului origineaza si se hraneste din imposibilitatea Desdemonei de a proba ce nu a facut, intelegem perfect de bine starea de spirit a lui Glogovan când murmura, prada unei sfâsietoare deznadejdi: „Ah, nu s-a intâmplat nimic, cu asta scapi dumneata, dar gândul, gândul…“ ss.n.t
Doua zile mai târziu, la intoarcerea acasa pe acelasi drum, prin codrul Colibasului, Glogovan se lasa din nou torturat de banuiala ca ceea ce el intuise (doar), temerea care-l rodea la suflet mai demult cu privire la fidelitatea sotiei sale, nu este total lipsita de temei; mai mult, ca nu este deloc exclus, chiar, ca o intâlnire cu hotii sa aiba pentru Fantosa un cert farmec romantios.
Astfel incepe al doilea moment epic distinct al nuvelei, si anume cel in care „gândul, gândul“ da roade, iar imaginatia produce evenimentul: intâlnirea cu briganzii, dura, traumatica, edificatoare.
Ipoteza ca Glogovan ii intâlneste pe hoti fiindca ei exista „in carne si oase“ numai in imaginatia sa ar putea parea, la prima vedere, fortata. Si totusi, in buna parte acesta este adevarul. Glogovan visatorul („… la ce avutii ar fi putut ajunge daca lenea si visatorul dintr-insul n-ar fi dominat spiritu-i de intreprindere“, comenteaza Gib.I. Mihaescu), traversând codrul in plina noapte „când si când surprindea, in vreun desis tainic, inchipuiri fosforice care ii rânjeau cu sarcasm. Alteori, i se parea ca il urmareste cu staruinta magica un ochi fixat asupra-i.“ Incet, incet, inchipuirile fantastice prind contur tot mai precis si sentimentul de teama – teama este un sentiment (mai ales) al celor dotati cu o bogata imaginate – se concretizeaza in figuri umane care-l privesc de pe marginea drumului si de prin tufisuri, figuri infricosatoare, amenintatoare: „Omul de-acolo crestea necontenit si statea tot la fel de nemiscat. Se apropiasera bine de el: parea impietrit in ploaia razelor si de sub suman ii iesea un capat vânjos de bâta.“ Fiinta vie ori numai rodul imaginatiei surexcitate a lui Glogovan? Greu de spus. Sa spunem, totusi, ca Gib I. Mihaescu aplica acestui moment tuse groase de un sexism dincolo de orice dubiu, nota extrem de semnificativa in contextul general al nuvelei.
Pe de alta parte, sa nu uitam ca Glogovan se imbarca (noaptea!) intr-o expeditie care, si in conditii normale, daca nu este periculoasa, nu exclude nici incidentele dezagreabile. Orice om rezonabil ar fi evitat sa-si expuna sotia. Cu atât mai mult cu cât Glogovan aflase ca in codrul Colibasului se aciuase o banda de hoti. Exclamatia Fantosei spune totul: „Cum? Stii ca sunt tâlhari in padure si pleci noaptea in oras?…“
Adevarul este ca eroul nostru porneste la drum stiind perfect de bine ca o intâlnire cu hotii nu este imposibila. Oricât ar parea de aberant, trebuie sa admitem ca Mihai Glogovan este in cautarea unei situatii fara echivoc, o situatie taioasa, limita, in care apele sa se desparta clar si definitiv si in care sa obtina un raspuns clar si definitiv la intrebarile lui chinuitoare asupra fidelitatii Fantosei. Pereat mundi…, pare sa fie deviza lui. Daca la dus, Glogovan a avut noroc, la intoarcerea la conac era fatal ca aventura sa dea in tragic.
Nu exageram deloc opinând ca, prin constructie, dramatism si incarcatura ideatica, aceasta nuvela, publicata in 1922, ar putea figura la loc de frunte intr-o culegere de povestiri gen „Le Mur“ de Sartre. Efectul lui Oedip functioneaza si in aceasta povestire in mod impecabil. Intâlnirea din padure nu ar fi avut loc fara anticiparea ei. Ca si in „Semnele lui Danut“, imaginatia produce evenimentul.
Imaginarul ca detonator al realitatii
Pe aceeasi linie comentata mai sus, se inscrie si nuvela atât de draga lui Gib. I. Mihaescu –“Vedenia“. Aici, Naicu, om trecut de prima tinerete, capitan de armata, altfel un „pacalici“ si un „om cu carte“, hotarâse mai demult sa-i faca o farsa sotiei, frumoasei si mult mai tinerei lui sotii, prin care sa-si râda de „lectura cartilor ei lugubre cu morti si cu draci.“ Dupa cum ne asigura Gib I. Mihaescu, n-a fost treaba usoara pentru Naicu sa gaseasca farsa potrivita: „Si trei ani de zile domnul capitan isi munci imaginatia fara mila, cautând un lucru grozav, ceva ca la teatru, o scena neobisnuita, o sperietoare teribila, ca o brusca revenire la realitate, o mistificare ss.a.t cum nu s-a mai pomenit.“ Prilejul se iveste, in fine, in timpul absentei sale din localitate in interes de serviciu. Planul, in sine, este simplu: sa-i trimita sotiei o telegrama prin care sa-si vesteasca moartea – nimic mai credibil in vreme de razboi si de molima – urmând ca dupa o zi-doua sa-i apara la fereastra in chip de vedenie.
Spiritul farseur al lui Naicu nu este unul pur. Capitanul este turburat in strafunduri de grija fata de sotia lui, Aurelia, lasata singura acasa in paza unei ordonante, Anton, un plavan tânar si vânjos – si nu un soldat batrân si cam plapând cum era fosta ordonanta, Ion, a carui inlocuire o reclamase cu insistenta insasi Aurelia. Or se stie ce spune gura lumii despre sotiile de ofiteri si ordonantele lor. Nu cumva?… se intrebase nu odata Naicu. Motiv pentru care si farsa este un hibrid intre o pacaleala (de prost gust, desigur) si o capcana (intinsa de un sot gelos).
In final, Aurelia, sotia onesta si iubitoare cade victima, literalmente, asemenea Frosicai si a Fantosei imagineatiei celuilalt, confirmând fara sa vrea suspiciunile care planau asupra ei.
Inca odata, imaginarul este un veritabil detonator al realitatii, cu puteri distructive. Fara farsa capitanului, cu toate ingredientele ei de alcov, n-ar exista deznodamântul cunoscut. Fara farsa capitanului… si fara Anton. Cu Ion, pe post de ordonanta, turnura nuvelei ar fi fost lugubra, comico-lugubra, poate, in niciun caz funesta.
Un kosmos armonic
Predictia ca Oedip isi va ucide tatal isi revela miezul tragic printr-o intâmplare: o intâlnire la drumul mare intre niste calatori oarecare, urmata de o altercatie si o incaierare ce culmineaza cu moartea a doi anonimi (unul dintre ei este Laius!). O intâmplare insignifianta, asemenea atâtor altora care se petrec mai la tot pasul; care se petreceau mai la tot pasul in acele vremuri, dovada maniera neutra, lipsita de fior in care este tratata. Aparent insignifianta. Un malentendu, ar mumura cu subinteles Camus. Si ce lucru extraordinar este trecerea pe cer a unui cârd de cocori – in chiar momentul când Ibicus este ucis in cold blood? O coincidenta, o intâmplare, se va zice, cu usurinta. Cine va zice. Schiller stie insa ca lucrurile stau altfel, caci el il numeste pe Ibicus Ibikus der Götterfreund – prietenul zeilor – iar cocorii nu trec tocmai intâmplator deasupra locului crimei, ci il insotesc pe acesta pe drumul spre Corint. Si nu total „intâmplator“ se afla Oreste – in Electra lui Euripide – in preajma lui Egist tocmai când acesta isi afla vestea mortii in ficatul unui animal sacrificat?
In aparenta simple intâmplari, accidente. In esenta, dovezi irefutabile ca lumea sta sub semnul unei ordini (morale) superioare. Intâmplarea ca manifestare sensibila a necesarului – destin, soarta, fatalitate etc. – intr-un kosmos armonic, in care tous les sons se répondent ramâne o teza de meditatie dintre cele mai generoase.
Daca mecanismul care anima unele dintre nuvelele lui Gib.I. Mihaescu poarta numele de Efectul lui Oedip, placa turnanta a mecanismului este intâmplarea. In acest context, rolul intâmplarii nu poate fi supraestimat. Ea, intâmplarea, nu este, la Gib. I. Mihaescu, un accesoriu facil al happeningului, ci o solutie necesara, obligatorie, un produs al unui Weltanschauung de sorginte antica valabil si in zilele noastre, in lumea noastra.
Fara intâmplare nu am avea nici „Semnele lui Danut“, nici „Intâmplarea“, nici „Vedenia“, nici… Nu numai constanta cu care Gib. I. Mihaescu utilizeaza intâmplarea pledeaza pentru importanta acesteia, in opinia autorului nostru; el insusi, prin intermediul vocii lui Glogovan isi expune punctul de vedere asupra problemei, in chiar cuprinsul povestirii „Intâmplarea“. Mihai adresându-se Fantosei: „Nu s-a intâmplat nimic, desigur, ii rupse atunci indata vorba Glogovan, plesnind nervos frâiele. Asta-i marele noroc, marele ascunzator al nepatrunsului. Dar daca intâmplarea nu are de lucru, si intr-o buna zi dezvaluie totul pe neasteptate, atunci te sperii de ce-ti arata.“ ss.n.t
„Tot ce se poate
intâmpla se intâmpla“
S-a spus ca Gib.I. Mihaescu abuzeaza de intâmplare, prin rolul cardinal pe care-l confera acesteia in desfasurarea sau deznodamântul evenimentului epic. Daca abuz inseamna ca Gib.I. Mihaescu nelijeaza ponderea necesarului in viata in favoareaa accidentalului, ceea ce confera prozei sale o pronuntata nota de aleatoriu, atunci trebuie aratat ca lucrurile nu stau deloc asa sau, in orice caz, doar la suprafata. Ca sa ne referim doar la nuvelele discutate mai sus, daca accidentul de cale ferata din „Semnele lui Danut“ da mortii Frosicai un caracter intâmplator, autorul ne ofera suficiente date din care sa concluzionam ca sfârsitul fetei lui Danut este iminent. Cu sau fara accidentul feroviar, Frosica moare, ceea ce face sa se stearga pâna la inocenta vina sefului garii din Bobeni.
Ce este accidental in nuvela „Intâmplarea“, aparitia hotilor? In conditiile in care Glogovan stie ca in codrul Colibasului s-a aciuat o banda de hoti, barometrul intâlnirii cu ei variaza obligatoriu de la posibil la probabil si la inconturnabil. Faptul ca insusi Glogovan admite posibilitatea intâlnirii cu hotii este mai presus de orice indoiala, el chiar conteaza pe asta; toate datele trimit in aceasta directie. Singurul lucru intâmplator este ca intâlnirea nu a avut loc de la prima traversare a codrului. Atâta doar. Restul intra sub sfera de incidenta a necesarului. Tocmai pentru a sublinia jocul dintre intâmplator si necesar, Gib.I. Mihaescu „umple“ padurea cu hoti si-l inarmeaza pe Glogovan doar cu un pistol, la dus, si „curata“ padurea de hoti si-l inarmeaza pe Mihai cu un veritabil arsenal, la intoarcere.
Intr-un plan mai general, morala nuvelelor lui Mihaescu pare sa se rezume la formula „Tot ce se poate intâmpla se intâmpla.“ Aceasta constatare este intarita de nuvela „Vedenia“. In viata capitanului Naicu intâmplarea poarta numele de Anton. Dupa cum am spus, cu Ion in distributie n-am fi avut nici o piesa.
Ceea ce distinge net modul de tratare a intâmplarii in cele trei nuvele discutate este ca, in „Intâmplarea“ si „Vedenia“, accidentalul este revelator pentru un punct de vedere dintre cele mai sceptice asupra moralitatii feminine. Cu sau fara hoti, ne sugereaza Mihaescu, Fantosa il inseala, sau il va insela, pe Glogovan. Cu, sau fara Anton, Aurelia l-ar fi inselat, mai devreme sau mai târziu, pe Naicu. O chestiune de timp, doar. Dar asta este o alta o alta poveste.
Pe de alta parte, momentele cheie ale nuvelelor sunt pregatite cu temeinicie de autor, intarind, astfel, convingerea ca daca toate câte se intâmpla sunt fiicele intâmplarii, intâmplarea, la rândul ei este fiica necesarului. Danut stie, de la o vreme, ca Frosica este bolnava, ca nu mai are mult de trait, Glogovan este de mult timp victima cochetariei Fantosei, cât despre Naicu, lui i-au trebuit trei ani (!!!) ca gaseasca farsa potrivita (revelatoare). In fond, atât Danut, cât si Glogovan, Naicu, Orghidan etc. sunt niste lucizi prinsi in plasa propriilor gânduri (transformate incetul cu incetul in obsesii), iar imaginarul este o realitate deja traita cu ochii mintii – si confirmata ulterior de realitate.
Daca intâmplarea este placa turnanta a mecanismului care anima unele dintre nuvelele lui Gib. I. Mihaescu, imaginatia este forta lui motrice. Imaginatia personajelor, febrila, dar corecta in anticipare – pâna la minutie – a evenimentelor are o autoritate oraculara. Grigore Danut, Glogovan, Naicu etc., robiti gândului indreptat obsedant inainte, se autocondamna definitiv la un viitor spre care ei se indreapta in mod inexorabil tocmai si numai fiindca l-au imaginat. Din clipa in care imaginatia se declanseaza, personajele pierd definitiv contactul ferm cu realitatea si sunt propulsati literalmente inainte, ca printr-un tunel al timpului, la intâlnirea cu viitorul. Practic, intre ei si Oedip nu este nicio diferenta.
Marius Orghidan, personajul principal al povestirii „Tabloul“, marturiseste chiar de la inceput: „Cum s-au intâmplat toate lucrurile acelea, aproape nici acum nu-mi dau seama. A fost un vârtej amenintator de-o iuteala fara pereche, care mi-a luat de la inceput mintile de atunci, de la primul gest, si m-a dus apoi fara voie cu mâinile infasurate in farandola nebuna a unor zeitati invizibile si zmintite sau bete, asa cum trebuie sa fie saritoarele betive in cortegiile dionisiene.“
Aproape toate personajele mihaesciene acuza un moment de ratacire in clipa in care imaginatia ii prinde in mreje si-i subjuga: „un moment nici un gând nu mai trecu prin creierul lui golit deodata,“ spune Mihaescu despre Danut, iar Glogovan, dupa cum am vazut, nu mai este capabil sa se elibereze de sub tirania gândului etc.
Trecerea de la faptul imaginat la evenimentul real este totdeauna dramatica, sfâsietoare. Si foarte moderna, am adauga. Fara exceptie, realitatea confirma temerile personajului mihaescian; temeri anticipate de el insusi. Neindoielnic, punctul de vedere al unui mare artist moralist.