José Saramago, Cain, traducere de Simina Popa, Iasi, Editura Polirom, 2012.
Spre deosebire de alte scrieri ale lui José Saramago, cum ar fi „Orbirea“ (1995) sau „Pluta de piatra“ (1986), romanul aparut în anul 2009 si intitulat, semnificativ, „Cain“, nu se remarca printr-o originalitate debordanta din punct de vedere tematic, ci se înscrie în lunga si stralucita traditie a textelor care repovestesc – si, fara îndoiala, reconfigureaza prin noi si, adesea, nebanuite semnificatii – anumite episoade biblice. Iar daca John Milton sau, mai recent, Thomas Mann reimaginau contextul si detaliile unor întâmplari relatate în Biblie, José Saramago însusi, în romanul „Evanghelia dupa Isus Cristos“ (1991), elaboreaza un discurs considerat de unii provocator, ironic, amar si inteligent, iar de altii o blasfemie, dar care straluceste (fapt recunoscut chiar de catre detractori!) prin originalitate si verva narativa. În aceeasi linie se înscrie „Cain“, gândit, cel putin la un anumit nivel, si ca o naratiune aflata în legatura, din punct de vedere tematic si stilistic, cu „evanghelia“ publicata anterior.
Lipsit de majoritatea semnelor de punctuatie, cu exceptia punctului si a virgulei, fara majuscule la începutul numelor proprii (majusculele sunt utilizate doar pentru a marca replicile personajelor), cu paragrafe si fraze lungi tinzând, uneori, sa accentueze efectul de confuzie (altfel foarte bine controlata!) pe care cititorii mai putin obisnuiti cu stilul scriitorului portughez l-ar putea resimti, „Cain“ merge, asadar, pe linia impusa de cartile anterioare ale lui Saramago. Doar ironia este, de la bun început, mai accentuata: „Atunci când domnul, cunoscut si ca dumnezeu, si-a dat seama ca adam si eva, perfecti în toate câte lasau sa se vada, nu scoteau nici o vorba, nu enuntau nici macar un sunet, fie el cât de primitiv, n-a avut încotro decât sa se supere pe sine însusi, din moment ce nu mai era nimeni altcineva în gradina edenului pe care sa poata da vina pentru grava omisiune.“ Pornind de la aceasta situatie, Saramago construieste o fictiune menita a aborda, implicit, marea tema a întregii sale opere, si anume conditia umana si a oferi nu raspunsuri, ci noi pretexte pentru o profunda meditatie asupra acesteia, dar si asupra marilor dileme cu care omul a fost silit sa se confrunte dintotdeauna. Pentru a ajunge la acest deziderat, scriitorul modifica, asa cum era de asteptat, datele consacrate: astfel, dupa ce gusta din fructul oprit, Adam si Eva sunt izgoniti din Paradis, iar copiii lor, Cain si Abel, se vor afla, de la bun început, într-o surda competitie pentru a se bucura de aprecierea divina. Dar, cum jertfele lui Cain nu sunt niciodata bine primite de Dumnezeu, spre deosebire de cele ale lui Abel, Cain îsi ucide fratele, urmând sa dea socoteala pentru fapta sa în fata Domnului. Iar daca, pâna aici, întâmplarile relatate au fost mai mult sau mai putin stiute, de acum încolo, Saramago schimba drastic datele discursului sau. Caci în Biblie, ultima data când este mentionat numele lui Cain se vorbeste de plecarea sa („Si s-a dus Cain de la fata lui Dumnezeu si a locuit în tinutul Nod, la rasarit de Eden“) si despre cetatea Enoh, pe care acesta ar fi întemeiat-o. Pe când, în romanul de fata al laureatului portughez al Premiului Nobel pentru Literatura, existenta lui Cain este urmarita cu mare atentie în continuare. El va rataci fara odihna de-a lungul si de-a latul pamântului, purtând pe frunte semnul divin menit a-i opri pe oameni de a-l ucide, pentru ca, în acest fel, sa duca mereu cu sine sentimentul vinovatiei pentru crima comisa. Dar mai ales va cunoaste si va intra în legatura cu numeroase personaje biblice, de la Lilith la Avraam cel gata sa-l sacrifice pe fiul sau, Isaac, pentru a face voia Domnului, si va ajunge în orasele blestemate Sodoma si Gomora, va urca apoi pe muntele Sinai si, finalmente, se va îmbarca pe arca lui Noe. În tot acest timp, nu va ezita nici o clipa sa discute în contradictoriu cu Dumnezeu, ba chiar sa-l provoace pe acesta, punându-i la îndoiala nu doar puterea, ci mai cu seama capacitatea de a lua deciziile corecte pentru oamenii pe care îi crease. Acuzatiile lui Cain sunt numeroase, dar ele încep, desigur, cu cea de discriminare, formulata de timpuriu: „eu mi-as fi dat viata pentru el, daca nu mi-ai fi distrus-o tu pe a mea, Am vrut sa te pun la îcnercare, Si cine esti tu sa pui la încercare ceea ce tu însuti ai creat, Sunt stapânul si suveranul tuturor lucrurilor, Si tuturor fiintelor, vei spune, dar nu si al meu si al libertatii mele, Libertate ca sa ucizi, Asa cum si tu ai fost liber sa ma lasi sa-l ucid pe abel, când statea în puterea ta sa ma împiedici.“
În ciuda numeroaselor amanunte aparent socante din acest roman, Saramago porneste, subtextual, de la o serie de sugestii pe care le identifica în opera unor mari înaintasi, a caror influenta asupra propriului discurs nu doar ca o recunoaste, ci o si subliniaza el însusi. În primul rând, aceea a Sfântului Augustin, cel care amintea, în „De civitate Dei“, episodul biblic al uciderii lui Abel de catre Cain. Apoi, nu putem uita de Samuel Beckett, pe care Saramago îl citeste mereu, dialogurile lui Vladimir si Estragon din „Asteptându-l pe Godot“ cu privire la posibilele nume adevarate ale lui Pozzo fiind, cu siguranta, cea mai buna dovada în acest sens. Însa nici scrierile contemporanilor nu sunt ignorate, cartea de fata trimitând, pe alocuri, la „Testamentul lui Cain“, romanul din 1963 al suedezului Lars Gyllensten, dar si la „Kane and Abel“ (1979), de Jeffrey Archer. Numai ca Saramago se individualizeaza între toti acestia nu doar prin îndrazneala pe care o are fata de textul / contextul biblic, ci si prin profundul respect fata de puterea întemeietoare a fictiunii nou create. Iar capacitatea discursului literar de a întemeia o noua lume, fie ea si doar una de din cuvinte este evaluata, în romanul Cain, în toate dimensiunile si semnificatiile sale. Personajele biblice se transforma în personaje strict literare, Dumnezeu devine un tiran mereu pornit pe fapte razbunatoare, Cain pare desprins din traditia prozei picaresti, Adam e un barbat ezitant si usor influentabil, iar Eva o femeie cu mintea ascutita si cu limba la fel, chiar daca, nu o data, Saramago o ironizeaza tocmai pentru asta: „Apoi, creatorul se întoarse catre femeie, Si pe tine cum te cheama, Sunt eva, doamne, prima doamna, raspunse ea fara rost, din moment ce nu mai era alta.“
Tonul romanului (ultimul pe care autorul l-a publicat) aduce, pe alocuri, cu cel al lui Mark Twain, iar simpatia pe care Saramago o arata lui Cain e dincolo de orice îndoiala, accentele comice sau sarcastice nereusind sa diminueze, însa, sensul profund pe care îl are romanul. Fara îndoiala, perspectiva diferita si viziunea complet anticanonica pe care scriitorul o aduce a fost pusa în legatura cu strategiile narative si cu stilul din „Evanghelia dupa Isus Cristos“, fapt evident mai cu seama daca tinem seama ca si aici domina punctul de vedere al lui Cain asupra evenimentelor, multe dintre acestea fiind, dupa relatarea lor propriu-zisa, explicate sau interpretate de protagonistul însusi. Efectul de ansamblu este adesea comic, însa cartea nu se transforma niciodata în simpla farsa, parodia fiind doar unul – si cel mai evident – nivel al textului lui Saramago. Caci complicatele parabole pe care le construieste autorul depasesc alegorismul facil, aducând, chiar daca indirect, în prim plan, probleme morale si de constiinta, legate de libertatea alegerii sau de cea de expresie, de predestinare ori de viziune. Limbajul este adesea colocvial, Twain fiind, si în aceasta privinta, maestrul indiscutabil, însa luciditatea, amaraciunea si scepticismul se întrevad dincolo de linia stricta a conflictului sau de verva cu care sunt relatate întâmplarile prin care trec personajele. Sugestia – sau cel putin una dintre sugestiile! – textului de fata e ca întreaga istorie a umanitatii este, într-un anumit sens, si o istorie a neîntelegerilor cu divinitatea ori a interpretarii gresite de catre om a planului divin, câta vreme între uman si divin va exista întotdeauna un marcat antagonism.
Cain devine, astfel, ca personaj al romanului lui José Saramago, un adevarat „Everyman“, figura generica si expresie privilegiata a umanitatii oropsite si neîntelese de creatorul sau. Si, dincolo de înaltele porunci sau comandamente biblice, va fi silit, asemenea oricarui om, sa rezolve problemele cele mai acute ale existentei de zi cu zi: hrana, adapostul, hainele. Nu e de mirare, deci, ca noul Cain va ajunge sa vorbeasca si sa se comporte asemenea unui „razvratit“ (de altfel aceasta e chiar eticheta pe care Dumnezeu i-o pune înca din primele pagini ale cartii lui Saramago) si sa se revolte împotriva poruncilor ori mesajelor divine. Dialogul tensionat adesea al celor doi devine, deci, veritabila confruntare de idei, Cain neezitând sa utilizeze argumente de stânga în sustinerea opiniilor sau faptelor sale. Cititorul trebuie, prin urmare, sa-si asume rolul de spectator al acestei dispute, însa sa se si angajeze activ în decodificarea sensurilor unui text polemic si critic, parodic si serios deopotriva, sceptic si plin de seriozitate, dar afirmând, privit în ansamblu, capacitatea de a rezista a fiintei umane, de a se ridica deasupra dificultatilor si de a da un sens nou destinului propriu. José Saramago însusi ne apare, asadar, ca autor al acestui text, nu atât ca „o parte esentiala a canonului occidental“, asa cum îl numea Harold Bloom, ci mai degraba ca un mare creator doritor si capabil sa ofere o replica în cheie literara la celebra pelicula a lui Akira Kurosawa, „Ran“ (o reluare / (re)interpretare originala a temei din „Regele Lear“). La fel ca si în filmul mentionat, „Cain“ se încheie cu sugestia prevestirii tragicului destin al rasei umane pe un pamânt care va semana din ce în ce mai putin cu Gradina Edenului: „vei muri de moarte buna pe pamânt pustiu, Da, dupa ce mi-ai devorat mai întâi spiritul. Raspunsul lui dumnezeu nu se mai auzi. Povestea s-a terminat, nu mai e nimic de povestit.“