Ge-De-Se, Ge-De-Se Dialogul unde e?

Ma pregateam sa ridic vocea în apararea doamnei Catrinel Plesu. Fusese lansata, presupun diabolic, colportarea ca dumneaei a iscalit cândva infamantul Angajament iar Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii musamalizeaza situatia. Nu pot fi suspectat de partizanat nici fata de doamna Plesu, nici fata de institutia în cauza. Ca unul ce monitorizeaza profesional aberatiile asa-zisei deconspirari, am observat din nou ca acuzatiile sunt nedrepte. (Când zic „din nou“ am în vedere peste 20 de cazuri studiate.) Iscalirea respectivului act, neurmata de vreo delatiune, nu e suficienta pentru etichetarea cuiva, ceea ce înseamna ca, de data aceasta, C.N.S.A.S. a închis cazul în mod corect. Ce e drept si lui Dumnezeu îi place.
Dorinta de atitudine era întarita de coincidenta „dezvaluirii“ cu înca un faptulet neasteptat: renuntarea lui Andrei Plesu la rubrica sa din Adevarul si, mai ales, explicatia scârbita pe care a tinut sa o dea publicitatii. În aceasta privinta ma îmboldeau câteva insertii subiective. Am ceva legaturi sentimental-istorice cu frontispiciul Adevarului ca sa-mi pese de orice piedere sau câstig din portofoliul de semnaturi al ziarului. Apoi, pe A.P. îl citesc cu placere oriunde si oricând, un refuz de exprimare din partea sa privându-ma de o delectare. În plus, datorez rubricii abandonate sansa de a fi fost înjurat în spatiul ei. A fost un privilegiu sa ma bucur de atentia fulguranta a însusi Bulibasei eseisticii curente, la care se adauga plusul de luciditate pe care mi l-a adus perfida scriitura; mi-a deschis capul spre ipoteza pe care o respingeam ca un credul, aceea ca Andrei Plesu poate scrie si la comanda. (Dupa modelul killerilor, un asemenea executant stie mai nimic despre victima lui, în schimb cel executat leaga lucrurile – daca mai are timp – si întelege mesajul.) Nu ca m-as bucura de „deconspirarea“ lui Plesu (vai, cât ne-a intrat în reflex acest cuvânt !), dimpotriva, însa orice ne tempereaza tendinta spre idolatrie e un ajutor pentru necesara noastra îndepartare de primitivismul civic.
Daca am o infirmitate morala majora aceea este incapacitatea de a urî stabil, de a purta pica, asa ca l-am citit cu savoare pe A.P. si de atunci încoace. Vestea despartirii subite de rubrica, asociata cu insinuarile si dezgustul scrisorii de adio, m-a îngrijorat. Am simtit si ma tem ca e o lucratura, iar atacarea aproape simultana a notabilei sale partenere de viata întareste ipoteza. Orice sugereaza constrângerea libertatii de exprimare ar trebui sa ne angoaseze, iar daca semnalul de etufare vine dinspre o voce rezonanta, suntem chiar obligati la neliniste.
Acestea au fost premisele unui demers modest, dupa puterile mele, care se stinge însa timpuriu.
N-am scos bine stiloul din teaca si o alta veste urâta, incomparabil mai grava si mai conturata, întuneca seninul precar al cetatii. Absorbita de masacrul de la coafor, lumea ignora adevaratul eveniment al sezonului – schimbul de scrisori dintre Andrei Plesu si Sorin Iliesiu, marcând excluderea celui din urma de catre cel dintâi din Grupul de Dialog Social. În vremurile în care salonul de coafura (nu si frizeria !) constituia un teritoriu al discretiei, micii vânzatori de ziare ar fi irumpt pe strazile centrale strigând cât puteau de tare: „E-di-ti-e speciala, e-di-ti-e speciala ! Cutremur în areopag ! Dihonie între sacerdotii libertatii !“ Dar lumea profesorului Andronic si a lui Gelu Ruscanu s-a mutat demult în cimitire, iar noua lume, a comunicarii prin internet, a receptionat scandalul cu nefireasca indiferenta.
Abia desprinsi din corsetele vechiului regim, marcati înca de obsesia unei condamnari pe vesnicie, ne împleticeam rahitic pe potecutele emanciparii, închipuindu-ne ca zburdam si ne balacim în bunatate. Era firesc sa ne uitam cu respect si plini de asteptari la nucleul de luciditate si franchete care s-a autointitulat (ori asa l-au botezat sponsorii) Grupul de Dialog Social. Denumire simpla si promitatoare. Dupa zeci de ani de dictatura a monologului, în care  aclamaseram monologul, înghitiseram monologul, ne încovoiaseram sub monolog, unii au sângerat sau pierit striviti de monolog, ce putea fi mai binevenit decât dialogul …
Probabil ca secretul misionarilor consta nu atât în forta de convingere a noii credinte – care nu se poate evidentia subit – cât în sansa de a-i scapa pe indigeni de monologul samanilor. Componentii G.D.S. veneau si ei ca misionari ai democratiei. Perspectiva disparitiei monologului samanic estompa ciudateniile de început ale Grupului. Tendintele de club exclusivist aminteau de perioada incipienta a partidelor comuniste, când adeziunile erau trecute prin filtrele maximei vigilente. Maniheismul atitudinilor parea sa renasca lupta de clasa – cu rolurile inversate, dar atât – dreptatea se lasa împinsa de revansa sociala, iar puterea argumentelor tindea spre argumente în cautarea puterii. Distinsul club, depozitar al chivotului democratiei, se comporta tot mai mult ca o celula bolsevica de semn contrar.
Au contribuit si „indigenii“ la denaturarea lucrarii misionarilor. Concentrarea puterii si disimularea prezentei erezilor vechii puteri au crispat comunicarea, au creat un autism încapatânat fata de toate ideile Grupului si au escaladat cursa neîncrederii reciproce. Las altora interesul sa stabileasca ce tabara a fost mai mult sau prioritar de vina. În opinia mea, toti au fost de vina, toti au cultivat încrâncenarea – care pe fata, care cu blajinatate perfida – toti au întretinut separatismul. Mai grava pentru G.D.S. a fost postura de a miza cu intransigenta pe anumite forte politice, proclamându-si adversitatea pentru tabara „opusa“. Implicându-se în politica s-a oferit si mai mult atacurilor violente ale acesteia.
Contestat sau necontestat, clubul ramânea un reper cel putin pentru cosmopolitismul sau de buna calitate. Radicalismele din viata interna se rezolvau mocnit, abandonarile se petreceau discret (a se vedea disparitia carturarului Mircea Iorgulescu dintre semnatarii oficiosului „22“), stalinismul ascuns în fiecare nu-si arata coltii la vedere. Pâna la aceasta poveste.
Sorin Iliesiu nu e fitecine în primul rând la proba civismului. Oricât ar fi de incomod, ramâne emblematic. Probabil a fost unul dintre promotorii încrâncenarii, dar încrâncenarea nu se rezolva folosind propriul ei defect, asta duce sigur la razboi. Tocmai pentru ca dialogul cu un membru emblematic se anunta dificil, testul trebuia trecut, ca o proba a capacitatii Grupului de a-si demonstra menirea – cultura dialogului. Daca nu cu incomozii trebuie sa stii si sa vrei a discuta, atunci cu cine? Cu sicofantii? Cu yes-menii? Cred ca daca dl Plesu ar fi sarit la bataie (la gâtul domnului Iliesiu, cum s-ar exprima ziaristii monologhisti), consternarea nu ar fi fost atât de mare cât ne provoaca fraze din scrisoarea citata de actualul sau adversar: „N-am a-ti da socoteala cu privire la biografia mea“ si mai ales „Îti propun sa înveti sa taci“.
Valeleu, domnule Plesu ! Ce fel de invitatie la dialog este acest îndemn ritos la tacere? Pai cu asta ati rasturnat toata vitrina cu bibelouri. Faptul ca un teoretician al dialogului recomanda tacerea mi se pare mai ciudat decât un tortionar care îti ordona sa vorbesti.
Si mai trist e faptul ca propozitiile citate de Sorin Iliesiu nu sunt simple scapari la mânie, ci rezultatul unei mixturi de mentalitati si reguli instaurate în Grup. Daca este adevarat ca la sedinta de excludere au participat doar 14 membri din 53, viciul de procedura are nu numai semnificatie juridica sau pentru vitalitatea functionala a asociatiei în cauza. Prezenta, si înca la o sedinta la care se adopta o hotarâre grava, a numai unui sfert din efectiv spune aproape totul despre cheful si obisnuinta elitei în cauza de a asista si participa la dezbateri. Scuze pentru comparatie, dar tocmai la sedintele convocate pentru excluderi comunistii asigurau o prezenta completa. Ei o faceau ca sa sperie, dar cel putin respectau aparentele. Apatia membrilor G.D.S. fata de excluderea celui mai vocal dintre ei e simptomatica pentru indiferenta acestora fata de chiar exercitiul dialogului si al dezbaterilor.
Mai aflam din schimbul de scrisori ca 11 dintre cei 53 de exponenti ai civismului pur sunt de fapt angajati ai statului, a se citi ai actualei puteri. Las la o parte aspectul, tot procedural, ca acestia nu ar fi avut drept de vot. Dar este oare normal ca un numar atât de mare de membri, de formatori ai opiniei Grupului „independent“, sa fie atât de strâns dependenti de un partid politic, de un singur partid politic, de un anumit partid politic? Ce mai garanteaza independenta si echidistanta pozitiilor exprimate si care mai e diferenta dintre politica si societatea civila?
La urma urmei poate ca e normal, dar cu un amendament. O mica modificare a titulaturii celor ce-au fost implementati ca reper al societatii deschise. Corespunzator unei vorbe consacrate exact în viata interna a partidului adulat, denumirea G.D.S. ar trebui completata corespunzator noilor sale deprinderi.  Ar întelege si domnul Iliesiu cu ce a gresit uitând cât de independent este. Sa se numeasca G.D.S. – C.C.M. Adica Grupul de Dialog Social – Cu Ciocul Mic.