Nu stiu daca intra în categoria sacrificiului de vocatii cazurile în care cineva face lucruri mai neînsemnate (în ochii altora) decât ar fi putut face; cineva, bunaoara, care în loc sa faca, în regim dovedit de excelenta, critica literara, face gazetarie; si înca de/în provincie! Si înca: în provincie de tot obscura, nici macar resedinta de judet (desi fosta resedinta domneasca)! Ar trebui sa ne garanteze cineva ca – fie social, fie cultural vorbind – critica literara e mai însemnata decât gazetaria.
Micul pasoptism
Acesta e cazul regretatului Al. Th. Ionescu, un admirabil critic al cartilor de proza, dar care si-a ocupat mare parte din timp cu gazetaria de Curtea de Arges. Fireste, literatii – si îndeosebi prozatorii – vor regreta aceasta ordine de prioritati; dar sunt ei mai multi decât cititorii „Arges Expres“-ului în care a activat Al. Th. Ionescu?! Chiar daca România are multi scriitori, ei nu fac, totusi, de un municipiu. Iar daca nu toti locuitorii din Curtea de Arges vor fi citit articolele lui Ionescu, e si mai sigur ca nu toti scriitorii i-ar fi citit comentariile literare. (Asta nu înseamna, desigur, ca regretele pentru aceasta inversiune de accente nu sunt pe deplin justificate). Fireste, nu un asemenea calcul de audienta va fi motivat optiunea lui Al. Th. Ionescu, chiar daca în materie de glorie (cu raza cât de variabila) un critic nu se poate pune cu un ziarist. Determinant pentru aceasta optiune va fi fost pasoptismul idealist lui Al. Th. Ionescu, civismul devotat locului. Caci în buna parte ziaristica lui e una „pozitiva“, menita sa edifice civismul local, dar mai ales sa ridice urbea. E drept, partea mai critica a activitatii sale de jurnalist a fost adunata anul trecut, de dl Gheorghe Paun, într-un volum de „A(l)titudini“. Tot dl. Gheorghe Paun strânge acum – în „A(l)titudini culturale“, Editura Tiparg, Pitesti, 2010 – partea mai „culturala“ a ziaristicii lui Ionescu, partea mai „constructiva“ si mai de suflet, încercând, ne spune domnia-sa în „Cuvânt înainte“, sa evite „politica“. Criteriul acesta tematic e greu de tinut, întrucât nu exista o limita cât de cât perceptibila între cultural, social si politic. Argumentele aluneca spontan de pe un domeniu pe altul. Poate ca, din acest punct de vedere, dl Gheorghe Paun n-ar fi trebuit sa fie atât de scrupulos si sa taie „paragrafele politice“, lasând în locul lor obisnuitele „puncte de suspensie“. Cele doua volume sunt opera de restituire si scrupulul de stiinta a restituirii ar fi trebuit sa prevaleze în locul celui tematic. (De nu vor fi fost la mijloc alte motive, de menajament sau de alte bune intentii). În fine, sper ca prin aceasta eugenizare nu s-a pierdut prea mult.
Selectia privilegiaza, fireste, micile comentarii de carti (de tot felul) pe care Al. Th. Ionescu le-a sustinut în rubricile speciale ale ziarului (una saptamânala: „Cartea saptamânii“). Sunt multe, cam jumatate din materia volumului; toate sunt niste recenzii de recomandare, concis si corect descriptive si încheiate de regula prin îndemnul de a le citi. Unele sunt carti „nationale“ sau „centrale“, altele „locale“. La acestea e cu deosebire atent Al. Th. Ionescu, consemnând toate aparitiile Curtii argesene, de la volumele profesorilor la cele ale elevilor, de la cartile didactice la cele de poezii. Recomandarile sunt calduroase, fie ca e vorba de autori locali (cum e, între multe altele, cazul profesorului Marian Mihaescu: „«Citesc la cinci ani» este cartea cu care parintii si bunicii ar trebui sa înceapa bibliotecile copiilor sau nepotilor“, p. 118), fie de autori vestiti („Cartea lui Traian Ungureanu – e vorba de «Tehnica neputintei la români», n.n. – este un exemplu de cultura politica, de talent literar si, ceea ce e mai important, de rectitudine morala“, p. 240). Nu critica literara (nu multa) face Ionescu în aceste prezentari brevissime, ci, evident, pedagogie. O atentie aparte, nobila, parinteasca, de profesor generos, e acordata tinerilor care încep sa se remarce. Dar si constructiilor „culturale“ locale (cum e un club al oamenilor de arta) si în general tuturor manifestarilor de gen din localitate. Promotor al Curtii de Arges, Al. Th. Ionescu n-are putin de furca nici cu micile orgolii locale, nici cu prejudecatile. Ca un educator se poarta el si cu unele si cu altele, spunându-si franc parerea: „Prea Sfintia Voastra, iertati-mi îndrazneala, dar sunteti prea îngaduitor cu mediocritatea“ – îi spune aici episcopului Calinic, pastor al unei reviste pornite cam cu veleitari (p. 243). Nu mai putin drastic e cu prejudecatile, de tot tari în provincie, se stie. (Pudibonderia locala, bunaoara, dupa un recital de poezie, da fuga la primarie ca sa-i prezinte primarului nerusinarile citite la biblioteca; în provincie ridicolul nu (mai) ucide, zice Ionescu, enervat, as zice, pe degeaba, caci provincia e eterna si universala). Dar Ionescu nu se poate abtine sa nu fie dirigintele urbei, chiar daca îsi ia seama repede si revine la scepticism si ironie.
Gazetaria cu ironie
Cu ironia realizeaza el si cele mai bune efecte de stil; nu stiu daca si pedagogice, desi se admite ca ironia poate avea sporuri educative. Ma tem însa ca temele ironizate de Al. Th. Ionescu tin ironia doar la nivel de gratuitate, caci ele refera la atitudini impermeabile. Ionescu e în general sobru, de bune intentii imediate si prefera varianta constructiva a comentariului celei corosive. Dar când limitele (de decenta, bun-simt) i se par prea curajos depasite, lasa slobod un spirit ironic ce se complace în caricatural. Prilejurile sunt, fireste, prea multe pentru asemenea exercitii, dar unele „performante“ de comportament îi asigura o minunata materie de verva. Comportamentele tratate astfel vin din toate sferele, dar cu deosebire din cea politica si mediatica. Iata un astfel de exemplu, prilejuit de emisiunea Big Brother, la care un flacau din Curtea de Arges ar fi facut, zice Ionescu, sex în direct. „Evenimentul“ e marcat cum se cuvine pentru istoria orasului: „Cetateni ai Curtii de Arges, fiti mândri: orasul nostru reintra în istorie! Figurilor glorioase de voievozi si carturari cu care noi am marcat din când în când paginile manualului de istorie, li se mai adauga una, aceea a unui june blond, cu pletele fluturând în vânt ca ale unui Fat-Frumos oxigenat, cu trei fire de par în barba ca semn de non-conformism. E Maria sa, Daniel de Arges, care a facut ce nimeni n-a îndraznit: sex la televizor. Si înca în postul Pastelui!“ (p. 13). Ironia face, în astfel de cazuri, spectacol complet, mergând pâna la propuneri de beatificare a eroului care a salvat urbea de anonimat. Alteori ironia e, s-ar zice, mai cruda, dar probabil tot atât de ineficienta: „Pentru multe fete din Curtea de Arges (din unele surse aproape o suta la numar), Japonia este tara în care, punându-si în valoare aptitudinile corporale si talentele gestuale, ele pot face bani multi si în scurt timp. Cu banii acestia, la primul drum în tara îsi cumpara apartamente cu termopane si îsi „amortesc“ iubitii sau – culmea – chiar sotii, pentru ca acestia sa mai aiba rabdare o tura-doua si sa le primeasca la fel de dragastos la o noua întoarcere acasa“ (p. 30). Moravurile care-l irita pe Al. Th. Ionescu nu sunt însa specifice doar Curtii de Arges, asa ca articolele sale se pot considera de caz general.
De altmiteri, de o patologie general româneasca se ocupa el. Nu-s multe, dar sunt acut adecvate fisele de „psihologie“ pe care le redacteaza: „Românul si-a facut un titlu de glorie din a nu se lasa calcat nici pe coada, nici pe batatura de la degetul mare al piciorului stâng. (…) În schimb românul se lasa, cu nonsalanta, calcat în picioare“ (p. 121). Cazurile locale sunt doar cazuri ilustrative, prilej de a traduce generalul în concret. Sunt însa si probleme generale de la sine, fara efort de resemnificare a detaliului local. Intre ele, constant pe primul loc, problemele învatamântului, de la cele legate de reforma la cele legate de greve, de la cele privitoare la programa la cele privitoare la examenele – de capacitate sau bacalaureat. Profesor cu har el însusi, Ionescu stie bine ce macina învatamântul românesc si diagnosticul lui e întotdeauna precis. Sunt câteva boli ale învatamântului asupra carora insista, dar boala cea mai grava i se pare a fi „o mare ruptura între sistemul de valori (chiar si morale) pe care le cadelniteaza scoala si sistemul de valori prin care se reuseste în viata“ (p. 188). Morala mai tuturor acestor micro-analize dedicate învatamântului e ca viata nu valideaza scoala. Desigur, interpretarea acestei concluzii nu consuna, la Ionescu, cu interpretarea pe care i-o dau politicienii; acestia pretind ca scoala nu te pregateste pentru viata si ca, prin urmare, scoala greseste; pentru Al. Th. Ionescu, greseala e a sistemului de „selectie“ din societatea noastra. Va fi având, fara îndoiala, dreptate, dar cum viata bate filmul, cu atât mai usor îi vine sa bata scoala.
Autor: AL. CISTELECANApărut în nr. 286