Cine n-a trăit într-un internat sau într-un cămin studenţesc nu cunoaşte bucuria unui pachet primit de la cei de acasă. Prelungită peste vârste, această bucurie este simţită şi de cei plecaţi peste graniţe. „Un pachet“ din România a devenit bucurie pe mapamond.
În biografia mea, trimiterea pachetului s-a făcut iniţial spre internatul unui liceu din Cluj. Cârnaţi la borcan, îngropaţi în untură de porc, dulceaţă, „uscăţele“, adică prăjituri care să ţină mult timp. Pachetele le ţineam „la dulapuri“. Dulapurile în spălătoare. Înainte de stingerea de seara aveam câte o jumătate de oră pentru pachete. Eu îmi împărţeam bunătăţile cu Doina Trifon, fata preotului de la Abrud. Unde o fi ea, Doina, acum?
Plecarea la facultate la Bucureşti a stârnit drame-n familie. Exista şi un suport filosofic, îmi face impresia, potrivit credinţei bunicii mele, că „doar ce spui Bucureşti, şi e lucru slab“. Dar motivul principal era pachetul. Până la Cluj, ajungea, tot după spusele ei „cu plăcinta caldă“. Dar până la Bucureşti? Ce gust să mai aibă „wurştii pe care, dacă-i prăjeai, erau atât de zemoşi de te plozneau peste gură“?
Cum, necum, pachetele ne ajungeau şi la Bucureşti. Se iniţiaseră adevărate strategii, cineva le ducea şi le punea la vagon seara la Oradea şi de acolo, în înţelegere cu conductorul de tren, le luam de la Gara de Nord şi mâncam a doua zi dimineaţa „wurştii“.
Apoi, după nişte ani rămaşi în Bucureşti, am început să mâncăm din „pachet“ murături. Nu mai veneau de la ai mei, ci de la părinţii prietenului meu Ivan Helmer. El emigrase în Anglia. Dar familia îi rămăsese-n Arad. Când venea să-i vadă, îl încărcau cu pachete. Şi el ajungea cu ele până la Bucureşti, de unde lua avionul. „Ei, cum îşi închipuie mama că mă duc eu la Londra cu borcanul cu murături?“ Aşa că borcanele rămâneau la mine. S-o odihnească Dumnezeu pe tanti Helmer de la Arad, bune murături mai făcea!
Apoi am emigrat eu. Întâi în Olanda. În anii grei, le trimiteam pachete celor din România. Dar nici ei nu se lăsau. Măcar o slănină, când noi eram la cură de slăbire! Măcar o palincă, pe care odată am vărsat-o pe scări, spărgând din greşeală sticla. Aşa că a mirosit palierul blocului vreo două luni, de strâmbau vecinii mei, musulmanii, din nas de câte ori erau nevoiţi să deschidă uşa.
Acum mai aveam o familie şi în Grecia. Şi de acolo se trimiteau baclavale, fiindcă-i plăceau fetei mele. Câteodată mai aveam nevoie de acte, de manuscrise. Toate manuscrisele mele lăsate peste vară în Atena şi trimise apoi spre Olanda sunt tăvălite prin mierea de la baclavale. Cumnata mea, Matina, nu se lăsa până nu ne trimitea şi câte o tavă de prăjituri numai siropuri. Strategiile se dezvoltau în funcţie de condiţii. Pentru cei din Elada lumea se împărţea acum de la sine: greci plecaţi şi greci rămaşi în ţară. Cei plecaţi se înţelegea de la sine că se întâlneau între ei, aşa cum se întâlneau cei de pe strada Amiradaki. Aşa că mă pomeneam cu câte un telefon din Köln:
„Vezi că am fost pe-acasă. Şi ţi-a trimis cumnată-ta, Matina, o tavă de baclavale. Să veniţi să o luaţi“. Nu-i puteam spune celui din Köln, pe care poate că nici nu-l cunoşteam, că am un grec la colţul străzii, în oraşul meu olandez, care are cofetărie şi vinde baclavale. Ar fi plâns cumnata mea Matina de s-ar fi umflat dacă ar fi aflat că baclavalele ei n-au ajuns la destinaţie, să-şi bucure nepoata. Aşa că ne socoteam cum să facem, când avem timp, când avem bani de benzină, să luăm drumul până la Köln, să ne luăm „pachetul“.
Şi uite că ne-am globalizat. Ne-a prins globalizarea în Grecia, unde ne-am aşezat la pensie. Dar au început să emigreze românii cu sutele, cu miile, cu milionul. Şi-au început să emigreze şi grecii din nou, din cauza crizei, cu sutele, cu miile, cu milionul. Au emigrat copiii mei în Franţa. Le fac pachet. Le trimit cozonac cu nucă, românesc, din Atena, de la covrigăria moldoveanului de pe Acharnon. Le trimit uzo de la un producător cretan. Fiindcă nu ştiu cum naiba, dar aici şi în România noi avem parte de toate produsele lor franţuzeşti, dar în Franţa ei nu găsesc nimic de la noi prin magazine. Aşa că trăiesc acolo cu bucuria „pachetului“.
Vecina mea e rusoaică din Chişinău. Bărbatul ei e român, moldovean. Copilul studiază Medicina la Bucureşti. Aşa că maică-sa, în fiecare sâmbătă, e la cursele de autobuze Atena-Bucureşti. Îi trimite lui Nikolaki pachet. Nikolaki îşi împarte bunătăţile cu colegii lui greci. Fiindcă el, crescut în Atena, se simte mai aproape de ei decât de cei de la Chişinău. Dar maică-sa îi trimite brioşe. Şi-i trimite la borcan tochitură. Şi nişte portocale, fiindcă băiatul, îmi spune, a crescut aici, la Atena, cu fructele la îndemână şi le duce lipsa. Aseară am vorbit cu o altă vecină. Româncă, emigrată de mulţi ani la Atena. Băiatul ei a rămas în România. A făcut acolo liceul şi facultatea. Nu una, două. Şi, supercalificat, a încercat să găsească de lucru. N-a găsit nimic. Aşa că a emigrat în… China. Maică-sa îi face pachet. Din Atena. În pachet îi trimite produse româneşti. Fiindcă băiatul le duce dorul.
Se lasă seara. Şi-n faţa porţii, de pe strada mea, Mikras Asias, mai rămânem să stăm de vorbă. „Nu pot să-i trimit numai lui pachet, îmi spune femeia. Mai are o colegă din Cluj, care e şi ea prin China. Şi, de câte ori vine ea acasă, îmi ia pachet şi pentru băiatul meu. Aşa că acum fac «uscăţele» să-i pun şi ei câteva la pachet. Trimit pachetul prin poştă. Dar s-or descurca ei pe-acolo. Da, e mare distanţă între locul în care munceşte unul şi celălalt. Unul într-o parte de continent, celălalt în cealaltă parte. Dar se vor duce la poştă şi-şi vor expedia pachetele unul altuia. Ce putem face? Au făcut amândoi facultatea la Cluj“.