Încheiam comentariul de saptamâna trecuta cu o fugara referire la unul dintre discipolii lui Calinescu. Cei pe care istoria literara i-a retinut în mod deosebit ca atare sunt din perioada ieseana a marelui critic, de altfel pentru el si implicit pentru cultura româneasca cea mai fecunda sub toate aspectele, desi relativ scurta – 8 ani (1936-1944). Este vorba, se stie, de Al. Piru, Adrian Marino, G. Ivascu si G. Margarit, acesta din urma se pare cel mai stralucit, dar, din pacate, disparut prematur. Nicolae Mecu consacra un capitol distinct în volumul „G. Calinescu fata cu totalitarismul“ lui Al. Piru si Adrian Marino, în calitatea lor de colaboratori ai lui Calinescu la ziarul „Natiunea“, gazeta de a carei pagina literara cei doi au raspuns pâna în toamna anului 1947. Autorul include aici si cele patru scrisori ale lui Marino catre magistrul sau, expediate în perioada 1946-1958, aflate în patrimoniul Institutului „G. Calinescu“ al Academiei, si, daca înteleg bine, publicate acum în premiera. La începutul anilor 80, Marino s-a opus publicarii lor, exprimându-si ferm dezacordul într-o epistola din martie 1982, adresata editorului. Ca orice istoric literar care se respecta, Nicolae Mecu reproduce si textul acesteia.
Nu numai portretul la tinerete pe care i-l creioneaza lui Adrian Marino, dar si portretul caricatural, în stil de pamflet, pe care Marino i-l face lui Calinescu în „Viata unui om singur“ ma determina sa ma opresc în aceste însemnari la ceea ce scrie Nicolae Mecu despre autorul monografiei „Viata lui Alexandru Macedonski“.
Din retrospectiva întreprinsa de Nicolae Mecu reiese ca Marino a publicat în „Natiunea“ microeseuri si articole ce îl anuntau pe comparatist, pe hermeneut, pe teoreticianul si biograful ideii de literatura. Cât priveste literatura româna, aceasta l-a preocupat mai putin. Sunt semnalate „câteva consideratii consacrate poeziei «tinere»“ ce nu îl recomanda însa pe Marino ca pe un „critic de sustinere al generatiei care (biologic) era si a lui, ci mai degraba ca un adversar al ei. De altminteri, «sciziunea» între generatii îl irita, dupa cum îl deranjeaza si vucabula poet «tânar», convins fiind ca valoarea nu tine cont de criteriul generationist si ca marea literatura nu a fost scrisa de tineri… Dincolo de curente, grupari si mode, criticul crede în valoarea ca atare“. Principial, conceptia sa era corecta. Totusi, a afirma atât de transant ca marea literatura nu a fost scrisa de tineri e prea mult si, în definitiv, neadevarat. Exista numeroase exemple care îl contrazic pe Marino. Dau la întâmplare unul: Mario Vargas Llosa a publicat la vârsta de doar 27 de ani un roman – „Orasul si câinii“ – despre care critici de marca din diverse tari si culturi au afirmat aproape unanim ca este scris cu o mâna de maestru.
Revenind, lui Marino nu-i plac poetii din asa-numita generatie pierduta: Mihail Grama si Mircea Popovici. Singurul care îi atrage atentia, dar îl recepteaza într-o cheie minora, este Geo Dumitrescu, cu al sau faimos volum „Libertatea de a trage cu pusca“. În schimb, „judeca aproape entuziasmat“ un volum de poezie al lui Radu Teculescu, întrucât ar fi „mai sensibil decât „teribilii“ sai colegi de generatie“. Simptomatic e modul cum îl recepteaza Marino pe moralistul, eseistul, si mai ales pe „aspirantul la o terapeutica a singuratatii“ Petre Pandrea, autorul volumului „Portrete si controverse“.
O pondere importanta acorda Nicolae Mecu în studiul sau articolelor teoretice ale lui Marino care, în opinia sa, „circumscriu o viziune organica si unitara asupra literaturii, schitând si un program pe care îl vor pune în opera amplele lucrari de dupa 1970 ale savantului“. Tot acum se vadesc tintele predilecte ale polemistului: provincialismul (pe care nu mi se pare a-l fi definit vreodata remarcabil sau convingator), foiletonismul, impresionismul, fragmentarismul, veleitarismul, amatorismul etc. Criticul de la „Natiunea“ deplângea suficienta în informatie, absenta monografiilor si vocatia efemerului. Acestea aveau sa constituie, de fapt, teme obsesive ale unui Marino inclement si, nu o data, nedrept. El deplânge, de asemenea, lipsa din spatiul cultural autohton a ideologiei literare si a spiritului polemic, de care ar suferi mai ales foiletonistica, inclusiv cea a unor cronicari de prim plan ca Serban Cioculescu, Vladimir Streinu, caruia îi mai reproseaza pretiozitatea si afectarea, sau Perpessicius. Calinesciana, cum bine apreciaza Nicolae Mecu, este conceptia criticului privind monografia si biografia literara. În articolul „Idei despre biografie“, el „porneste, ne dam numaidecât seama, de la conceptia calinesciana privind istoria literara ca «stiinta inefabila si sinteza epica», ca si de la modelul incontestabil al genului, «Viata lui Mihai Eminescu»“. Marino admite ca biografia este un gen literar, si „ca orice gen literar, biografia este principial o opera de arta, producând în ordinea contemplatiei, emotii asemanatoare cu acelea date de un bun roman“. Si – citeaza din nou Nicolae Mecu din amintitul articol – „un biograf fara esprit de finesse, talent literar si de analiza interioara este un orb. Adevarata viata a eroului sau îl desfide ironica, ramânându-i ermetica, în ciuda asediului laborios de texte si documente“. În fine, e de relevat ideea „consubstantialitatii“ biografului si personajului sau pe care o postuleaza autorul „Vietii lui Alexandru Macedonski“, care, conform propriilor evocari din „Viata unui om singur“, nu ar fi fost chiar pe gustul lui Calinescu, cu alte cuvinte, teoria ca teoria, dar mai greu e cu practica… Oricum, teoreticianul are perfecta dreptate când afirma ca „scriind biografia artistului pentru care simti afinitati obscure, în realitate îti compui propria biografie“. Asertiunea aceasta ne apare ca cel mai mare elogiu adus, indirect, lui
G. Calinescu, autorul a doua capodopere ale genului, ai caror eroi sunt nimeni altii decât Eminescu si Creanga. „Viata lui Mihai Eminescu“ a fost întâmpinata cu entuziasm de Ibraileanu, criticul de la „Viata Româneasca“ vazând în ea cel mai impunator si mai durabil monument ridicat Poetului.
„Este tânarul Marino un «calinescian»?“ e întrebarea pe care o pune Nicolae Mecu la finalul eseului sau. Desi, dupa publicarea monografiei „Viata lui Alexandru Macedonski“, el a respins „din ce în ce mai radical si iritat eticheta aceasta“, Nicolae Mecu constata totusi ca „multe dintre liniile directoare ale operei de maturitate (opera esentialmente independenta de calinescianism) se afla in nuce în cea de tinerete“. Studiul întreprins îl conduce la concluzia ca „tânarul Marino ramâne si un calinescian. De la magistrul sau (dar, evident, pe o structura genuina prielnica influentei) a deprins imperativul creatiei majore, al constructiei solide, monumentale. Ca si maestrul sau, a cerut acest lucru scriitorilor din vremea sa si a creat el însusi o opera care impune si prin masivitate. Tânarul Marino este, asemenea dascalului sau, un critic de gust clasic – tocmai în sensul preferintei pentru ceea ce Croce, citat de el, numea «perfetta poesia» –, gust al creatiei solide, perene si situate dincolo de curente, metode, formule si mode. Conceptul de critica, si în mod special cel de biografie literara, reprezinta o continuare originala a celui calinescian, dar numai ca nuanta, nu si în esenta lui. În fine, stilul însusi al eseurilor lui din tinerete aminteste, uneori izbitor, de acela al lui Calinescu. Dar oricâte note de calinescianism am regasi în scrisul tânarului Marino, acesta nu face figura unui epigon, ci a unui discipol creator. Care, ca orice discipol, dotat cu personalitate, îsi paraseste la un moment dat modelul. De obicei printr-un paricid simbolic“.
O concluzie ce îmi întareste impresia ca textul despre Marino din volumul „G. Calinescu fata cu totalitarismul“ – datând din 1993 – a fost scris nu numai pe baza unei riguroase documentari, nu numai cu un remarcabil spirit analitic, ci si cu o anumita simpatie intelectuala, poate chiar admiratie, pentru savantul, dar si pentru omul Marino. Numai ca dupa lectura memoriilor acestuia aparute între timp, sintagma „paricid simbolic“ mi se pare – cum sa zic?! – prea… tandra.
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 364