Poporul român nu este cunoscut nici pentru ambiţia imperialistă, nici pentru setea de spaţiu sau pofta de cucerire. Nu există în istoria românilor exemple majore de încălcări ale altor teritorii, de înstăpânire pe pământurile altor neamuri şi limbi. Pacifismul românesc constituie un titlu de glorie pentru această seminţie care urmăreşte, programatic parcă, lipsa de glorie. Noi ne-am apărat mereu sărăcia şi nevoile şi neamul, n-am intrat peste alţii, ne-am văzut de ale noastre, suntem anti-cuceritori, anti-imperialişti, anti-expansionişti. De la Eminescu până la Ceauşescu, imperialismul a fost înfierat drept păcatul capital al marilor puteri, iar noi ne-am definit, în opoziţie cu ele, drept un popor paşnic, modest, liniştit, cumpătat, mulţumit cu graniţele lui „naturale“. Există o adevărată ideologie privitoare la naturalitatea spaţiului „românesc“ – istoria pare să fie doar o emanaţie a geografiei noastre. Ţara este prezentată ca un organism străjuit de Dunăre şi de Marea Neagră, articulat de Carpaţi ca de o coloană vertebrală, „de la Nistru pân la Tisa / tot românu plânsu-mi-s-a“… Românul crede despre el că a fost aici de când s-a făcut lumea, iar ceilalţi au venit la el sau peste el şi nu a avut decât fie să le opună rezistenţă, să ţină cu umărul, din interior, uşa patriei închisă, fie, ospitalier prin vocaţie, să-i primească şi să-i asimileze. Romanii au venit, turcii au venit, ungurii au venit, ruşii au venit. Noi, românii, n-am venit, noi „am fost“, noi eram aici, de-ai locului. Chiar şi cotropiţi, ne-am păstrat întreaga posesiune asupra spaţiului mioritic, internalizat, pe care l-am luat cu noi oriunde ne-au purtat valurile istoriei, oriunde a trebuit să ne retragem din calea năvălirilor străine.
Psihanaliza ne-a învăţat însă că agresivitatea nedescărcată în exterior se reîntoarce, în forme mai perverse, chiar asupra subiectului în cauză. Energia nedescătuşată în afară înăuntru se deşteaptă. La români tendinţele imperialiste se manifestă într-un registru minor, între megieşi, prin ridicole mutări ale hotarului, prin violarea spaţiului privat al concetăţeanului – spaţiu personal, acustic, vizual, olfactiv. Cred că fiecare dintre noi a fost măcar o dată martorul unei înaintări a domiciliului în spaţiul public – de la apartamentele care cresc în casa scării printr-o mutare subită de câţiva centimetri a peretelui, garduri vagi, îmbrăţişând strada, până la găinile şi raţele care ciugulesc în cel mai lipsit de scrupule stil comunist prin faţa casei şi prin vecini. Pentru cei mai lipsiţi de curaj există soluţia expansionismului (de) interior prin spargerea pereţilor dintre camerele propriului apartament, dărâmarea uşii de la bucătărie, extinderea sufrageriei în balcon – operaţiuni cunoscute sub numele tehnic de „lărgire“. Muzica dată la maximum în urechile vecinilor, nunţile organizate în mijlocul străzii, lătratul mitraliat al pickhammerelor, dar şi trăncăneala nesfârşită şi nesuferită a gureşilor colocatari, zdrăngănitul vaselor, un aspirator pornit în tăcerea nopţii, claxoanele automobiliştilor – sunt tot atâtea exemple de încălcări ale hotarului, de mici şi jalnice cotropiri ale aproapelui, de jefuiri ale spaţiului său privat, personal. Energia cuceritoare, agresivitatea cotropitoare se manifestă la români prin ridicole furtişaguri expansioniste, printr-un imperialism de apartament, prin guerilla din livadă, printr-un război desfăşurat pe frontul câtorva centimetri. Să întrebăm Institutul Naţional de Statistică câtor locuitori din mediul rural le-au rămas creierii în dinţii greblei vecinului, în eterna dispută a schimbării şanţului de graniţă. Una dintre operele de referinţă ale literaturii române, studiatã decenii de-a rândul de generaţii de elevi, este Ion, povestea unui ţăran obsedat de fiecare palmă de pământ.
Obsedaţi de pământ, de pământuri, de proprietăţi sunt românii şi astăzi, astfel că, dacă unul dintre ei se îmbogăţeşte, nici că va pleca într-o călătorie în jurul lumii, nici nu se va lupta cu morile de vânt în căutare de aventuri, nici nu-şi va lua o barcă pentru a pescui cel mai mare peşte. Îşi va cumpăra proprietăţi, îşi va construi case, va vrea sã deţină pământuri. Cât mai multe, cât mai „spaţioase“, cât mai mari! Şi oricât de enorme ar fi, nu pot totuşi asigura bunăstarea psihică a proprietarului lor, care, până nu ciupeşte ceva, oricât de puţin din spaţiul proxim, se simte neîmplinit. Uneori îşi lasă oştile vegetale să înainteze, tăcut şi discret, spre întinderea celeilalte curţi: copaci magnifici ale căror coroane se deschid, oferindu-şi protectoratul umbros, de nimeni cerut, unei întregi provincii din ograda de alături; viţe de vie cu năzuinţe unioniste, care-şi aruncă punţile boltite peste acoperişul limitrof. Alteori, dar în acelaşi spirit, îşi durează o construcţie strâns lipitã de gardul sau de corpul clădirii alăturate – deşi aceeaşi feudă se lăţeşte cât vezi cu ochii. O streaşină îşi picură veninul peste gardul de alături… Un reflector pătrunde prin ferestrele unor oameni dornici de întunericul binefăcător al somnului în care fiecare se retrage, cum zice Heraclit, în lumea sa proprie….
Autor: HORIA PĂTRAŞCUApărut în nr. 483-484