Autor: C. STANESCU
Apărut în nr. 293
2010-09-30

Mereu surprinzatoare si relevând un notabil gust al noutatilor de tot felul, buna revista ieseana „Dacia literara“ face loc in paginile sale si unor opinii daca nu extravagante, cel putin insolite. Asa e, bunaoara, studiul Oanei Opait intitulat „Luceafarul – de la poezia metafizica la „cel mai lung poem de dragoste«“. Ultima parte a titlului se refera la un soi de excentricitate tipic americana: „La 14 februarie 2009, World Record Academy omologa «Luceafarul» eminescian drept «cel mai lung poem de dragoste» din lume. Pentru aceasta «onoranta» distinctie in lumea larga, servita românilor ca pe (!) un cadou din partea unei institutii aferente Google News Network, abilitata sa recunoasca si sa stabileasca «recorduri mondiale» in baza unor declaratii notariale a fost necesar ca atât autorul cât si lucrarea acestuia sa fie considerati irefutabil valori nationale si eventual recunoscute deja international. Luând in considerare aceste conditii, ne intrebam, pe buna dreptate, la ce serveste omologarea institutiei americane?“ Intrebarea e superflua: aceasta „omologare“ nu serveste la nimic. La ce „servesc“ jocurile? Ele ne mai descretesc fruntile. Ne ajuta sa zâmbim. Insa Oana Opait nu zâmbeste la acest gust de joaca stupida si, in pragul indignarii, da in clocot in loc sa dea cu gratie in mintea copiilor. Ea spune usor indignata ca „omologarea“ americana dezbraca „Luceafarul“ de substanta lui „metafizica“, vulgarizând astfel o mare valoare nationala româneasca. Insa ce legatura are „metafizica“ poemului cu „joaca“ americana?! Nici una.
Intrând mai adânc in maruntaiele „celui mai lung poem de dragoste“, Oana Opait descopera acolo lucruri pe care nu doar americanul de rând excentric si superficial nu le va putea pricepe, dar ma tem ca nici românului cititor de poezie nu-i vor trece prin cap. Asa e de pilda substratul „masonic“ al Luceafarului: „Dar, daca o minte ceva mai scormonitoare decât a generatiei YOUTUBE, pentru care s-a categorisit „Luceafarul“ ca un lung poem de dragoste, ar cauta mai in amanunt baza comuna de asemanare a poemului eminescian cu faimosul STAR TREK ar observa ca nu fantasticul este punctul ce le leaga, ci taman elementul stiintific derivat din cel profund filosofic ce a stat la baza „pariului“ pe care Eminescu l-a facut tacit cu institutiile oculte spiritualizante ale vremii sale.“ Si acum vine lovitura de teatru: a implicatiei masonice din tesatura poemului. Consultând „institutiile oculte“ la care se refera, Opait ne lumineaza crezând a sti ca „O cununa a operei sale in versuri, «Luceafarul» s-a nascut ca o chintesenta a «exercitiilor» eminesciene in a scapa insistentelor maioresciene de a se alatura Junimii si altfel decât ca simplu literat. Poemul poate fi astfel considerat ca un raspuns dat implicit de Eminescu unui Maiorescu Mare Maestru, care predica, pesemne, anturajului rolul profund formator la nivel de spirit, al unei loji masonice.“
Ne aflam in plin scenariu aiuritor: „Luceafarul“ scris ca un refuz adresat lui Maiorescu de a intra in „loja masonica“ a acestuia bate câmpii… „Bate“ la alte scenarii tesute, pe alocuri destul de ingenios, nu doar de adoratorii furiosi ai poetului national, dar si cu contributia majora a unor eminescologi onorabili ca Theodor Codreanu ori
N. Georgescu: scenariul ostilitatii dintre poet si critic soldat cu decizia Marelui Maestru de a-l scoate pe Eminescu nu doar din „cercul strâmt“, dar si din viata civila. Nu spun ca asemenea „descoperiri“ si ipoteze fanteziste nu pot spori si intretine „mitul“ si aura legendara a poetului, dar cu ce pret? Cu pretul, bunaoara, al usurintei (ca sa nu-i spun altfel) cu care unii comentatori trec, desconsiderându-le spre dauna lor, peste gesturile si judecatile fundamentale despre viata si opera poetului apartinând unor Titu Maiorescu si
G. Calinescu.
Un Titu Maiorescu punându-l in „camasa de forta“ pe un Eminescu sanatos tun reprezinta un scenariu grotesc si o imagine penibila asupra a doua mari spirite ale patrimoniului national. E drept ca avertizând asupra neputintei noastre de a merge pâna la capatul gândului eminescian, Tudor Arghezi scria intr-un articol memorabil, „Admiratorii“: „Nimeni, si nici domnul Maiorescu, n-a zarit in ochii lui Eminescu privirea lui Dumnezeu.“ Despre G. Calinescu ce sa mai spunem? Oana Opait crede ca acesta a citit „neatent“ „Luceafarul“ si, nedrept, l-a subapreciat fara a-i putea descoperi adevaratele straluciri, profunzimi si… anticipari protocroniste. G. Calinescu avertizase asupra construirii fortate a unui Eminescu „monstru de eruditie“, recomandând, din punctul de vedere al cunostintelor si eruditiei acumulate, pastrarea in limitele epocii lui.
Oana Opait, pe urmele altor investigatori inversunati si acribi, il face pe Eminescu precursorul si, de fapt, proprietarul unor descoperiri stiintifice care urmau sa se produca peste câteva zeci de ani in mintea unor Planck, Einstein, Capra. Studentul Eminescu – citeaza ea un specialist român – „foloseste termenul de cuanta cu treizeci de ani inainte de a aparea teoria cuantica a lui Max Planck.“ Cu trei decenii inaintea lui Einstein, Eminescu „face uz de produsul mc2“… Onorabile pentru spiritul stiintific românesc, asemenea protocronisme nici n-ar scadea, dar nici n-ar spori valoarea operei eminesciene. Cunostintele stiintifice ale autoarei studiului din „Dacia literara“ merita cele mai sincere felicitari, dar pentru subiectul discutat n-au nici cea mai mica semnificatie si valoare. Incât devine ridicol sa o tot citezi pe Olimpia Cotan Pruna dupa ce l-ai pus la punct pe „neatentul“ lector G. Calinescu: „savantul poet român Mihai Eminescu – scrie la rândul ei Cotan Pruna, pe care Opait o citeaza cu respect religios ca pe Sfânta Scriptura – pune fata in fata energiile cosmice de la inferior la superior, cerurile existentei, exprimate prin modalitati poetice neatinse de nimeni pe pamânt.“ Dupa asemenea propozitii descalificante nu-ti ramâne decât sa meditezi la unul din cele mai penibile si persistente sindromuri nationale: comparabili doar cu noi insine, noi suntem in fond incomparabili! Nu suferim de nesiguranta de sine, nu ne incearca nicio indoiala cu privire la locul si valoarea noastra intre ceilalti nefericiti pamânteni ai planetei: ca noi nu-i nimeni. E o forma pernicioasa de izolationism identitar, deseori artagos si arogant: un complex de superioritate ce beatifica o trista infirmitate. Iat-o, in expresia multstiutoarei (nu glumesc!) Oana Opait: „…«Luceafarul» devine astfel o poezie a intregii Stiinte Oculte a Lumii, pe care fizica moderna o dezvaluie ochiului si nevoii de logica de mai bine de un secol incoace si pe care o confirma ca atare.“
Depozit miraculos al tuturor descoperirilor stiintifice trecute si viitoare, incomparabilul „Luceafar“ eminescian „ar putea lesne depasi statutul de «cel mai lung poem de dragoste» (fina ironie anti-americana! – n.n.) si l-ar imbraca pe cel de cel mai complex poem stiintifico-filosofic“, conchide Oana Opait spre a-si incorona studiul cu aceasta mareata figura metonimica: „daca prin absurd ar pieri toata filosofia lumii (Vedele, Upanisadele, intelepciunea intregii Indii si cuceririle fizicii moderne) si ar ramâne doar „Luceafarul“, s-ar putea recrea intreaga spiritualitate a omenirii la o treapta superioara a Sublimului.“
Asadar, din „osul“ Luceafarului românesc vom putea reface „Dinozaurul“ intregii stiinte a lumii si chiar mai mult decât atât… Gluma nesarata americana cu „cel mai lung poem de dragoste din lume“ are si partile ei bune: a produs un studiu la care altfel nici nu puteam spera. Adoratori furiosi, suntem si ramânem in veci incomparabili.