Freud si geografia inconstientului

Augustin Cambosie în dialog cu Iuliana Alexa

 

 

Psihanaliza este un proces terapeutic, dar si o privire filozofica asupra realitatii. Între prejudecata si dogma culturala, acest discurs hermeneutic merita o analiza atenta si mai multa popularizare. Am discutat cu psihanalistul Augustin Cambosie despre fundamentele psihanalizei.

Ce este psihanaliza?

Nu e foarte simplu de dat o definitie, prin psihanaliza se pot întelege prea multe chestiuni uneori. În acceptiunea cea mai larga, psihanaliza reprezinta o teorie asupra functionarii psihice. Aceasta teorie introduce pentru prima data ideea de inconstient. De aici s-a înteles, poate gresit, ca Freud ar fi inventat inconstientul, lucru neadevarat. El exista înca de la Aristotel din De anima si apare si la Jeanet. Acesta a scris o carte pe care Freud a citit-o pentru ca el s-a intersectat cu Jeanet la Paris în perioada în care studia cu Charcot. Pierre Janet era „mâna dreapta“ a lui Charcot. Jeanet publicase o carte numita „Aparatul psihic“ ce îsi propunea sa studieze automatismele comportamentului uman si pe care le-a adunat într-o notiune numita Inconstient.

Asadar cuvântul este anterior lui Freud…

Cu mult anterior. Ceea ce Freud numeste inconstient seamana foarte mult cu ceea cu numea Aristotel Inconstient în De Anima. Numai ca pentru prima data Freud concepe o geografie a inconstientului ca pe un element dinamic, de unde vine energia noastra psihica si mai produce si o mare revolutie prin intermediul psihanalizei: el pune Inconstientul, ca importanta, pe locul întâi. În Introducere în Psihanaliza, o lucrare foarte complexa, alcatuita din conferinte tinute în America, el vorbeste despre loviturile pe care pe care narcisismul le-a suferit în decursul existentei sale. Prima ar fi, dupa Freud, cea data de Galileo Galilei, care a spus ca Pamântul nu e centrul universului, NOI nu suntem centrul Universului sau buricul Pamântului… Galilei a trebuit sa nege acest adevar pentru a nu fi ars, însa Giordano Bruno a platit pentru el…

Ce este deci narcisismul?

Ceva destul de greu de definit. Hai sa îi zicem, conventional, o modalitate de investitie a afectului. Afectul nostru intern poate fi investit în exterior, spre obiect (si atunci vorbim despre o obiectuala) si una în interior (pe care o avem despre noi) si atunci vorbim despre o investitie narcisica. Între aceste doua elemente nu ar fi rau sa existe un echilibru, pentru ca orice dezechilibru ar produce neajunsuri în adaptarea noastra la mediu. Prin narcisism întelegem ceea ce noi investim ca afect, în noi însine: imagine de sine, stima, respect, siguranta functionarii în aceasta pozitie. Omenirea si-a construit un narcisism colectiv pe parcursul achitiilor pe care politica, stiinta, le-a facut pentru… orgoliul oamenilor. Deci, pâna la un punct, avem o oarecare sinonimie. Orgoliul este, mai degraba, un concept moral. Narcisismul tine de un vector de dinamica. Nu prea e bina sa fim orgoliosi, dar daca nu suntem narcisici într-o doza adaptativa, riscam sa nu supravietuim socio-cultural. Orgoliul ar fi deci „vârful“ dezavuat socio-cultural. E o diferenta de semantica dar si de grad. Si ar mai fi o diferenta de acoperire. Narcisismul e o fenomenologie. El e dinamic, lantul acesta de exterior-interior (obiectual-narcisic) ne ofera adaptare. Orgoliul elimina posibilitatea investirii obiectuale. Când suntem narcisici putem avea însa investitii obiectuale.

Asadar narcisismul vine dinspre psihanaliza. Orgoliul dinspre ce vine?

Dinspre etica, morala etc. Dar cele doua nu sunt superpozabile ca definitie. A doua mare lovitura pe care a primit-o narcisismul (si orgoliul) a fost data de evolutionismul lui Darwin. El a spus ca nu suntem opera lui Dumnezeu, ci reprezentam rezultatul evolutiei distorsionate din maimuta… Ca logica a discursului, lucrurile stau în picioare. Oamenii au suportat foarte greu acest adevar, atât de greu încât si astazi, în unele portiuni ale Americii, tara aceea pe care de obicei o luam drept reper de deschidere, darwinismul e interzis în scoli. E cam târziu sa facem acest lucru, reactia umanului la darwisinm a fost dura. Urmatoarea mare deziluzie a fost data de Freud. El a a spus ca nici macar pe mintea noastra nu suntem stapâni, ca acolo sunt niste forte pe care nu le putem controla, dar care ne determina. Reactia a fost cam la fel de violenta. De aceea amintesc aceste trei mari leziuni ale orgoliului uman.

Psihanaliza, ca sistem de interpretare a realitatii poate constitui o paradigma de abordare a istoriei, a culturii?

Înainte de a fi „inventatorul“ psihanalizei, Freud a fost un om de mare cultura. Aceasta cultura l-a ajutat sa particularizeze niste concepte generale. De exemplu, complexul lui Oedip, piatra unghiulara a conceptelor fundamentale din psihanaliza. Nu se poate concepe o constructie psihanalitica logica în absenta lui. Toti psihanalistii sunt de acord ca este universal valabil. Complexul Oedip nu functioneaza doar în interiorul familiei iudeo-crestine burgheze din Viena lui 1900. El are o valoare universala. Numai ca, pentru a fi constienti de aceasta unversalitate, nu ar mai trebui sa mentalizam Mama ca pe o persoana biologica, ci sa o înlocuim cu functia materna. Mai bine zis, orice poate sa-i ofere copilului un model de functionare de tip matern. Daca facem aceasta mica schimbare si în locul mamei introducem o persoana care sa functioneze în raport cu copilul drept un ocupant al pozitiei falice (tatal), daca facem aceste înlocuiri de mecanism, de dinamica, observam ca si în jungla amazoniana, ca în orice societate de tip arhaic, chiar si acolo functioneaza legea mecanismului oedipian, nu relatia. Freud a numit nu întâmplator aceasta poveste Complexul Oedip. Sofocle a initiat un mit al regelui Oedip, ce ar putea fi matricea dupa care functioneaza legitatea oedipiana: copilul are, fara exceptie, o relatie afectiv pozitiva cu parintele de sex opus, si una de rivalitate cu parintele de acelasi sex. Abia dupa aceasta faza, dezvoltarea copilului devine dependenta de un sex biologic (acest moment se situeaza în jurul a trei ani, dar e foarte relativ) dezvoltarea psihica a copilului nu depinde pâna în acest moment de apartenenta la un sex biologic).

Cu alte cuvinte, devenim femei sau barbati dupa etapa Complexului lui Oedip…

În timpul! Si nu atât diferentele noastre biologice ne fac femei sau barbati, cât aceste diferente socio-culturale care deriva din Oedip. Sunt roluri care deriva din acest complex. Putem vedea oriunde ca exista femei mai falice decât un barbat.

Cum adica? Ce se întelege prin femeie falica?

O femeie care detine puterea, care în mod ancestral, din punct de vedere socio-cultural, i se atribuie unui mascul.

Asadar „titlul“ de „femeile falica“ e rodul unei atribuiri culturale…

Exact, noi femeile si barbatii, avem tendinta sa respectam aceste reguli. Dar sunt multe conditii care conduc la alte realitati.

Ce înseamna, de fapt, falic? Ce legatura are acest cuvânt cu organul sexual masculin?

Buna întrebare. Aceasta distinctie este utila. Acea bucatica anatomica ce face distinctia între o structura masculina si una feminina. Falusul este functionarea socio-culturala ce decurge din apartenenta la aceasta categorie de „detinator de penis“.

O femeie falica e deci o rãzvratita împotriva conditiei feminine?

De cele mai multe ori da, însa ma feresc sa fac scenarii general valabile. Daca psihanaliza vine cu o contributie esentiala în întelegerea modului cum functioneaza un individ, ei bine, aceasta este iesirea din generalitate si intrarea în particular.
Una din regulile de baza ale practicii clinice a psihanalizei este aceasta: nu poti avea o întelegere asupra unui vis sau a unui simptom în absenta asociatiilor libere ale pacientului. Partea de continut manifest sau partea de evidenta a simptomului nu conduce decât catre generalizare. Dar psihanaliza nu are nevoie de ea, psihanaliza lupta împotriva generalizarii… Ea încearca sa lege continutul acesta general de o dinamica strict individuala.
De aceea, folosirea acelor simboluri conduce, la persoane diferite, la abordari foarte diferite. Chiar daca arhetipul este comun.
Chiar daca noi am putea visa mai multi acelasi vis (nu se poate, este doar o conventie a noastra, acum, de dragul exemplificarii), am constata ca motivele noastre interne pentru care „folosim“ în vis aceleasi imagini sunt extraordinar de diferite. Un exemplu si mai simplu: atacul de panica. Arata cam la fel: o stare imensa de anxietate, cu senzatie de moarte iminenta, care nu se mai termina. Majoritatea pacientilor descriu cam la fel atacul. Dar felul cum se raporteaza ei, subiectiv, e diferit. Genealogia atacului este atât de diferita, încât, din punct de vedere psihanalitic, avem mecanisme de aparare individuale ale fiecãruia. Peste aceste mecanisme individuale se articuleaza atacul de panica.
De cele mai multe ori eticheta e un false friend. Ea ne duce pe un drum al generalizarii, atunci când ceea ce cautam noi este particularitatea. De fapt, acesta a fost principalul motiv al polemicii dintre Freud si Jung, care a dus la excluderea lui Jung din câmpul psihanalizei. De fapt ei nu se contraziceau, ci aveau numai niste diferente de accent. Jung a pus accent pe inconstientul colectiv, pe care Freud îl accepta! Numai ca pe Freud nu îl intereseaza inconstientul colectiv, ci numai cel individual. Acesta a fost motivul.

Ce sunt asocialtiile libere? Sunt ele utile ca instrumente de exploare a psihicului?

Sunt singurul instrument valid.

Ce eficienta au?

Trebuie sa începem mai devreme cu explicatia. Psihanaliza este reprezentata de doua mari directii (împarteala e numai la nivel didactic, pentru ca este o directie cu 2 fatete). Conceptele fundamentale sunt notiunile pe care psihanaliza le cladeste si redefineste în explicarea fenomenelor psihicului uman în sensul de expcit al psihanalizei.
Ele pot fi o filozofie de viata, un aport epistemic, un rationament închis de tip sofistic, pot fi un motiv de gândire… Dar validarea lor nu vine din interiorul sistemului de gândire ci din experienta clinica. Cu câteva exceptii, ele nu sunt cuvinte inventate de psihanaliza ci se folosesc în limbajul curent, numai ca în psihanaliza ele au conotatii mult mai stricte, mai precise. Validarea existentei acestei fenomenologii vine din realitatea clinica. Practica la nivel clinic spune ca Oedip reprezinta o realitate, apararea e o realitate. Si fazarea în Sine, Eu, Supraeu reprezinta o realitate a clinicii psihicului uman care este disecat în timpul curei analitice. Ca sa poti constata ce se întâmpla în psihicul cuiva ai nevoie de niste instrumente de acces. Ai nevoie de niste cunostinte, cu care analistul trebuie sa fie înarmat ca sa poata întelege ceva din misacarea browniana din interiorul psihicului cuiva. Dar are nevoie si de instrumente pentru asa ceva. Acestea sunt de doua feluri „obiective“, adica apartin analistului: observatia, folosirea elementelor de cadru – daca un pacient e întins pe canapea sau sta fata în fata, asta implica modificari foarte mari în dinamica relatiei psihanalitice – daca un pacient are 4-5 sedinte pe saptamâna sau una, si acest amanunt presupune modificari mari de dinamica. Asadar, elementele de cadru sunt instrumente obiective pe care analistul le foloseste pentru relatia terapeutica. Dar mai exista si niste elemente subiective. Acestea determina clientul sa îsi „desfaca bratele“ si sa primeasca atentia analistului: variabilele subiective. Unii sunt mai deschisi, lasa drumul mai liber, altii sunt mai aparati.
Regula de aur sau regula princeps: în timpul terapiei trebuie sa spunem tot ce ne trece prin minte, facând abstractie de rationamente de tipul „nu are legatura cu discutia“, „nu are legatura cu mine…“, „nu e important“, „ma simt jenat“ etc., poate e o problema prea intima si sexul biologic al analistului nu ma ajuta. Toate acestea sunt niste aparari pe care inconstientul le pune în calea dezvaluirii sale. Inconstientul nu vrea sa se lase cunoscut, (spre deosebire de orice alta limba straina). Regula de baza a activitãtii noastre psihice al carui motor e Inconstientul, e repetitia…
Noi repetam, în noi contexte, noi conjuncturi, niste mecanisme primare pe care le învatam pâna pe la 5-6 ani. Atunci experimentam si suntem pusi în fata unor situatii pe care trebuie sa le decriptam si sa le învatam. Ulterior, aceleasi mecanisme pe care ni le-am însusit, societatea ne cere sa le punem în act în alte tipuri de relatii care de fapt sunt relatii substitut ale relatiilor primare. Mecanismele primare sunt legate de modalitati de relationare. Pâna în faza oedipiana si oedipiana inclusiv, copilul are în fata doua matrice de relationare: una între el si functia materna (pâna pe la doi ani), o matrice în care el functioneaza psihotic (nu în sens psihiatric, ci în sensul ca relatia e osmotica, copilul e agatat de mama lui, nu are alternativa de relationare, în aceastã faza el face niste achizitii care îl ajuta sa mearga mai departe. Pe baza lor poate prelucra informatiile pe care le primeste ulterior. A doua matrice apare în contextul relatiei triangularizate, adica în timpul complexului Oedip. Copilului i se ofera doua tipare de relationare afectiva: cu mama si cu celalalt obiect al dorintei mamei, un personaj pe care copilul îl uraste, dar care, încet, devine un obiect de studiu si apoi de acrosaj afectiv, de atasament. Atunci copilul e salvat din modul de functionare psihotic de aceasta a doua matrice de relationare. El are brusc doua matrice de relationare si poate alege. Fata de orice persoana, va folosi prima sau a doua matrice. Aceasta posibilitate de alegere îl salveaza de la un mod de functionare psihotic, facându-l sa devina nevrotic. Dar atentie, nu este vorba despre nevroza psihiatrica. Nevroza e modul nostru comun de functionare, normalitatea psihica. De ce? Pentru ca avem posibilitatea de a alege. Unii fac chestia asta mai bine, mai adaptativ, altii mai putin adaptativ. Dar important este sa avem aceasta posibilitate de alegere, pe care copilul autist nu o are, de exemplu, pentru ca el functioneaza în prima matrice, cea psihotica. Poate ca din acelasi punct de vedere, în cealalta parte a psihopatologiei, nici istericul nu are aceasta libertate, din cauza nevoii lui de a atrage atentia cu orice pret, pentru a compensa imensa angoasa de separare pe care probabil a simtit-o în relatia lui cu mama…

Sa revenim la asociatiile libere. Pacientul vorbeste despre tot ce îi trece prin cap? Este eficient acest instrument? Te poti mistifica vorbind despre tot ce îti trece prin cap?

Depinde ce numim eficient. Psihoterapia psihanalitica si psihanaliza sunt procese de lunga durata, mai lungi decât orice alta forma de psihoterapie. Dar daca tinem cont de profunzimea în sondarea psihicului la care pot ajunge aceste modalitati de abordare, îmi vine sa spun ca sunt singurele eficiente. Psihanaliza si psihoterapia psihanalitica sunt singurele care îsi propun sa se duca la cauza simptomului. Care nu sunt interesate de simptom ci de motivul care a putut genera acest simptom, or, acest motiv e cu desavârsire incostient. Dar ca sa ajungem la el trebuie sa învatam limbajul inconstientului. Logica acestuia este cea surprinsa prin asociatiile libere, pentru ca rationamentele obisnuite, logice, ne duc cel mult la cunoasterea constientului, dar de acesta nu avem nevoie. Nimeni nu vine la o psihoterapie psihanalitica pentru a afla ceea ce stie deja. Vine sa afle partea nevãzuta a lumii, a psihicului sau. Or, modurile de ajungere acolo sunt asociatiile libere, interpretarea viselor, simptomului care are o contructie asemanatoare visului, analiza lapsusurilor, a accidentelor, a rezistentelor, acestea sunt caile de contact cu Inconstientul.

Interpretarea o face analistul mereu?

Da. Interpretarea e cel mai important instrument de munca al analistului. În cei o suta si ceva de ani au existat o serie de atitudini diferite fata de practica interpretarii, recomandari pe parcursul timpului, care au tinut de fapt de moda, de achizitiile psihanalizei. De la interpretarea de tip ecou, de exemplu, în care analistul repeta refrazând, schimbând, unele dintre cuvintele pacientului, la interpretarea de timp sinteza, sau concluzie, în care analistul îi spune ce i s-a parut semnficativ în discurs, apoi interpretarea inteligenta: analistul se grãbeste înaintea pacientului si îl forteaza sa creeze niste asociatii, pentru ca logica ne conduce catre anumite tipuri de concluzii.