„Nu m-am răscumpărat prin scris. Toată viaţa mea am murit, iar acum voi muri cu adevărat“ (Scrisoare către Max Brod, Franz Kafka. Opere complete, IV, p. 333, trad. de Mircea Ivănescu, Editura Univers, Bucureşti, 1998). Impresia finală a unui om care analizează importanţa postumă a scrisului său. Iar din această perspectivă pare justificabilă ultima dorinţă a scriitorului, sarcină pe care i-o delegă prietenului sãu Max Brod. Totuşi, dacă am avea de făcut aceeaşi alegere, am condamna un scriitor la uitare ori i-am restitui un soclu pe care nu l-a construit decât fragil, aproape schizoid, în timpul vieţii?
„Testamentul meu va fi foarte simplu – te rog să arzi totul“ (Preluare din Postfaţa la Procesul, scrisă de Max Brod). În faţa acestei intransigente cereri, nu pare a fi loc de interpretări. Dar Brod mărturiseşte că i-ar fi spus prietenului său să nu conteze pe el pentru a-i îndeplini aceastã ultimă dorinţă. În Postfaţa de la Procesul, Brod se justifică pentru trădarea de care a fost învinuit: „Convins că refuzul meu era serios, Franz ar fi trebuit să-şi aleagă un alt executor testamentar dacă decizia lui ar fi fost absolută şi cu adevărat serioasă“. Şi este cu atât mai greu să înţelegem dorinţa ultimă a scriitorului, cu cât privim mai mult asupra modului în care a scris şi a supravegheat editarea scrierilor sale, de cele mai multe ori având idei clare despre şubrezimea unor proze ori despre forma plină ca un ou pe care considera că o au altele. În urma unei scurte analize a volumelor sale de corespondenţe, se poate restabili legătură pe care Kafka a avut-o cu intermediarii cărţilor sale. Totdeauna ghidat de bunul său prieten Max Brod, care vede în el un mare scriitor, cu mult înainte de publicarea prozelor sale, Kafka îşi începe periplul în lumea literară. Cafeneaua Corso, loc de întâlnire al artiştilor, găzduia un adevărat cenaclu literar, căci Max Brod, Kafka şi Oskar Baum, prozator şi critic literar, îşi citeau acolo creaţiile literare, unul altuia. Faptul cã îşi citea scrierile prietenului nu înseamnă că devine interesat să facă parte din cercuri elitiste, ci preferă să rămână sub anonimatul muncii sale de funcţionar. Ba mai mult, când Max Brod îi spune cã i-a rostit numele într-o conversaţie, Kafka parcă simte cã îi este perturbată singurătatea, că este descoperit: „într-un grup de nume care se termină cu Meyrink (…) a introduce aici un nume cu o vocală deschisă la sfârşit (numele lui Kafka) înseamnă să salvezi viaţa acelor cuvinte. Pentru mine a devenit de acum o necuviinţă sã public ceva mai târziu, deoarece delicateţea acestui efort ar fi complet ruinată. Şi niciodată n-aş produce un efect care să rivalizeze cu cel pe care-l capătă numele meu în fraza ta. (…) Acest nume va trebui uitat“ (Franz Kafka, Corespondenţe, vol. I, p. 52).
Dacă ne raportăm la cunoscuta Scrisoare către tată, de aici reiese că scrisul este un mod de a stabili un raport de forţe între el şi figura paternă, deşi, la nivelul subconştientului, niciodată nu va reuşi sã-i fie un egal. Fiul doreşte să restabilească o ordine interioară, caută aprecierea Tatălui. „Atunci când scriem, ne adresăm în tăcere unei fiinţe ideale (…), unui tată pe care am dorit să îl convingem de propria noastră valoare“ (, Psihanaliza travaliului creator, p. 138). Tiraniei Tatălui, Kafka încearcă să îi găsească un mijloc prin care să i se opună, să îi reziste. Va alege scrisul ca alternativă la suicid. Prin creaţie, scriitorul încearcă să îşi câştige libertatea, să distrugă astfel figura autorităţii paterne, „figură nu numai inhibantă şi damnantă, ci şi, chiar mai ales, de o imposibil de depăşit fecunditate“ (Didier Anzieu, op.cit., p. 38). În Scrisoarea către tată, Kafka mărturiseşte faptul că tatăl l-a privat de cuvânt, interzicându-i să mai vorbească. Dorind recuperarea lucrului de care fusese lipsit, el îşi ia revanşa prin scris, fapt ce îi dă sentimentul siguranţei: „Aici am reuşit într-adevăr să mă desprind, într-o măsură ceva mai mare şi folosind doar propriile mele forţe, de tine (…). Într-o oarecare măsură mă aflam în siguranţă, aveam putinţa să răsuflu“ (Kafka 1984: 269). Scrisul devine astfel modul principal de a-şi justifica viaţa, se confundă uneori cu o stare de asceză, de purificare: „Pentru scrierile mele am nevoie de solitudine, nu ca un pustnic, asta n-ar fi de ajuns, ci ca un mort. În acest sens, scrisul este un somn mai profund, deci înseamnă moarte şi, aşa cum nu vei scoate un mort din mormântul lui, tot astfel nu poţi să mă iei pe mine de la masa de scris în timpul nopţii“ (Corespondenţe, vol. II, Scrisoare cãtre Felice, p. 221). Din Corespondenţe şi din Jurnalul său reiese că lui Kafka îi plăcea să scrie noaptea, în liniştea propriului cămin ori a sanatoriului, dar existau perioade când îşi întrerupea activitatea literară. Prietenul său Max Brod intervenea de fiecare dată încurajându-l sã scrie, ba oferindu-i şi sugestii: să scrie disciplinat, în mod continuu, fără a mai aştepta de fiecare dată să-i vină inspiraţia (Corespondenţe, v. I, p. 147). Deşi cu reţineri ce ţin de latura personală a confesiunii, în 1912 Kafka începe sã îi trimită lui Brod pagini din Jurnalul său, anexate scrisorilor, mărturisindu-i: „după cum vei vedea, am mai trişat un pic, n-am avut încotro, fiindcă nu-mi era destinat doar mie, totul se datorează naturii mele intime“ (Corespondenţe, v. I, p. 156). Cu toate că tânărul scriitor trimite de multe ori semnale că preferă retragerea în adâncul fiinţei sale agitaţiei din exterior, atunci când va dori sã fie publicat devine un om dârz, aproape inflexibil. Convins că povestirile la care lucrează nu sunt nici pe departe perfecte, recunoaşte că sunt fragmente care pot fi integrate în texte mai mari, dar pledează pentru păstrarea lor ca atare. Exemplificatoare în acest sens este discuţia pe care o are cu editorul Kurt Wolff – care preluase Editura Ernst Rowohlt – odată cu publicarea povestirii Fochistul, primul capitol din romanul America, publicat iniţial de sine stătător: „ce-i drept nu prea se observă cã îi lipsesc urmãtoarele 500 de pagini, complet nereuşite, dar probabil cã nu e destul de închegat; este un fragment şi aşa va rămâne, iar acest viitor îi conferă capitolului omogenitate“ (Corespondenţe, vol. II, p. 155).
Scriitorul are drept de viaţă asupra operei sale. Este singurul în măsură să decidă cum se va prezenta textul său în faţa cititorilor. Kafka nu acceptă nici un compromis în vederea publicării, nici atunci când invitaţia vine din partea lui Robert Musil. Lui îi va trimite Metamorfoza, dar povestirea va întârzia să apară, lucru datorat refuzului scriitorului de a o scurta cu o treime, aşa cum i se ceruse. Grija pentru scrierile sale nu se manifestă numai la nivelul conţinutului, căci atunci când, în sfârşit, Metamorfoza este pe cale sã fie publicată, scriitorul praghez trimite indicaţii clare editurii, îngrozit la gândul că graficianul ar putea desena pe copertă un gândac: „Nu vreau să-i îngrădesc sfera de competenţă, ci doar să adresez o rugăminte, pornind de la faptul firesc că eu cunosc mai bine povestirea. Insecta însăşi nu poate fi desenată. Şi nu poate fi înfăţişată nici măcar de la distanţă“ (Corespondenţe, vol. II, p. 173). Preocuparea lui Kafka pentru rodul muncii sale artistice se manifestă până în cele mai mici detalii, dorind să stabilească o ordine clară în care povestirile care vor apărea în volum. Intransigent, el imagina un loc aparte pentru fiecare scriere, astfel că nu putea vedea puse împreună Colonia penitenciară şi Verdictul decât dacă între ele, ca intermediar, se afla Metamorfoza: „(…) publicarea lor independentă, în câte un volum fiecare, Verdictul, care mă interesează în mod special, e foarte scurt, într-adevăr, dar este mai mult poezie decât povestire, are nevoie de spaţiu liber în jur şi chiar merită să-l primească“ (Corespondenţe, vol. II, Scrisoarea către editurã, p. 244). După momente de gândire, Kafka îi cere editorului să nu publice deocamdată Colonia penitenciară, pentru că „cele două sau trei pagini dinaintea finalului sunt o simplă însăilare; existenţa lor trimite la o carenţă mai profundă, există acolo un vierme ce roade chiar miezul povestirii“ (Corespondenţe, vol. II, Scrisoarea către editură, p. 388).
În ceea ce priveşte modul în care scrierile antume ale scriitorului praghez au fost receptate în epocă, puţinele mărturii confirmă părerile pe care Kafka le avea despre sine, căci nu se bucură de prea mulţi cititori. Au apărut chiar şi anecdote pe seama lipsei de succes, încă de la prima carte ce cuprindea 18 proze scurte, adunate în volumul Contemplaţie din 1913. Cu acest prilej, unul dintre biografii săi povesteşte despre uimirea pe care a avut-o Kafka în momentul în care a primit onorariul celor treisprezece volume vândute. El cumpărase doar douăsprezece dintre acestea pentru a le dărui prietenilor, iar celălalt exemplar nu-şi putea imagina cine l-a cumpărat. O altă mărturie a ecourilor – aproape neauzite – este consemnată de ziarul The Telegraph, în 1917, unde un scriitor i-a scris lui Kafka: „Domnule Kafka, m-aţi întristat. I-am făcut cadou verişoarei mele una dintre cărţile dumneavoastră, Metamorfoza, dar ea nu a înţeles povestea. Apoi, i-a dat-o mamei sale şi nici ea nu a înţeles-o. În cele din urmă, mama ei i-a dat cartea vărului meu, dar nici el nu s-a descurcat. Şi mi-au scris mie…“. Nimeni nu ştie dacă Franz Kafka i-a oferit vreun răspuns cititorului.
Cât despre receptarea postumă, impunerea lui Franz Kafka în rândurile scriitorilor importanţi i se datorează bunului prieten Max Brod, care nu numai că a ales să nu-i ardă opera, dar poate fi considerat primul editor al scriitorului praghez, datorită eforturilor de recuperare şi reconstituire a scrierilor. Convins că operei postume a lui Kafka nu i se va da prea mare importanţă din cauză că nu va putea exista un volum de opere complete fără un roman, Max Brod începe să lucreze la Procesul, scriere pe care însuşi Kafka o numise „neîncheiată şi de nepublicat“. Va alcătui romanul din înşiruiri de fragmente recuperate din foile lui Kafka şi îl va publica în 1925, răspunzând criticilor că este un roman de neterminat pentru că poate fi continuat la infinit. Astfel, Max Brod induce în mentalitatea contemporanilor săi ideea că scriitura infinită este specifică stilului kafkian. Ca urmare a acestei caracterizări, opiniile criticilor epocii nu vor întârzia să apară. Hermann Hesse vede în Procesul un „întreg închegat, deşi nu este vorba decât de un fragment“. Mai târziu Brod va recunoaşte că a modificat textul kafkian mai mult decât pe alocuri, însă, în ciuda criticilor aduse, i se recunosc meritele efortului sãu de a face posibilă publicarea operei prietenului său.
Revenind la dorinţa ultimă a scriitorului, oare arderea cărţilor este legată de conştientizarea imposibilităţii finalizării operei (Didier Anzieu, op. cit., pp. 151-155: arderea operelor este văzută ca un gest al artistului de a încerca să apere independenţa scrierilor sale prin păstrarea lor departe de public, operele fiind considerate adesea neterminate)? Sau, mai degrabă, viaţa lui odată încheiată, nu mai vede nici un rost pentru creaţia sa literară? Ca dispariţia lui Kafka din această lume să fie una totală, discretă, aşa cum şi-a dorit să trăiască, de ce să mai lase vreo urmă? Unii vor considera paradoxală această dorinţă de sinucidere a scriitorului Kafka prin arderea operei, iar gestul poate fi privit, de asemenea, ca exprimare a ataşării faţă de prozele sale. Rod al multor nopţi nedormite, de luptă cu boala şi cu propriii demoni, scrierile îi aparţin cu desăvârşire. Iar faptul că multe dintre ele nu sunt decât fragmente se datorează, poate, stilului artistului. La fel cum afirma de atâtea ori în discuţiile cu editorii săi, prin intermediul scrisorilor, că el este singurul în măsură să decidă asupra fiecărui detaliu ce ţine de conţinutul, de forma şi de publicarea prozelor sale, este de luat în considerare faptul că, prin dispariţia tuturor textelor scrise de el, s-ar împiedica orice intervenţie în creaţia sa. În cele din urmă, aşa cum arată în Prologul la Nuvele exemplare, se poate ca una dintre temerile cele mai mari sã fie modificarea oricărui înţeles originar: „de s-ar întâmpla cine ştie cum ca învăţătura acestor Nuvele să strecoare în cititorul lor vreo dorinţă sau vreun gând necurat, mi-aş tăia mai degrabă mâna cu care le-am scris decât să le scot în lume“.
Autor: MONICA SALOMIAApărut în nr. 512